Dragostea este sentimentul divin care te poate ridica instantaneu in al nouălea cer sau te poate arunca cu violenţă in al nouălea iad.
De fiecare dată, acest sentiment profund este definit mereu la fel şi intotdeauna diferit deoarece nimeni nu poate exprima exact in cunvinte ceea ce simte, şi pentru că dragostea nu e niciodată la fel.
Eminescu in literaturata noastră este fără indoială cel mai mare poet al iubirii. Datorită dragostei neîmpărtăşite, aproape toate poeziile sale de dragoste descriu cu tristeţe acest sentiment. In creaţia sa, el a trăit iubirea ca vis. El este creatorul unui cântec frenetic al naturii terestere in veşnica rotire a anotimpurilor. Sufletul lui trăieşte in înfloririle şi rotirile naturii încîntătoare, de basm, in care totul e frage, pur, catifelat. Ceea ce il singularizează pe poetul nostru in literatura universală este îngemănarea celor două sentimente (natura şi dragostea), împletirea originală, in cadrul căreia cele două trăiri se potenţează reciproc: natura mirifică, prin armonie, relief, muzicalitate, sensibilizează sufletul indrăgostit, care, la rându-i, o vede mai frumoasă, caldă, blândă, ocrotitoare şi umanizată.
In poezia „S-a dus amorul…”, de latfel, ca şi in alte poezii ale sale, M. Eminescu evocă chipul iubitei prin aminitirle sale. Ea este „lumină de-n departe”, „fiinţă cu ochi divini”, care reprezintă salvarea prin biruirea morţii prin epitetul „ochi renăscători de moarte”.
Iubita sa este descrisă pe două planuri: fizic şi spiritual. In viziunea poetului pe plan fizic, femeia este rece ca marmura „mâna ei cea rece” care exprimă ideea preconcepută a lui Eminescu, ea nu răspunde intodeaunaa sentimentelor aşteptate. Ea este cu „ochi întunecaţi” deoarece nu este in stare să-l inţeleagă intotdeauna aşa cum şi-ar fi dorit poetul. Cu toate acestea, insă, iubita are un „smerit surâs”, o „blondă faţă” căci, de fapt, el şi-o doreşte intimă, apropiată, blîndă ca să-i facă viaţa un vis.
In plan spiritual, femeia este „un vis misterios /şi blând din cale-afară” deoarece pentru poet, femeia rămine o mare taină, ea este mai mult o iluzie decât realitate. După cum luna, vrăjind natura cu lumina ei rece, strălucitoare şi dizolvantă a formelor aparente, poate imbrăca pământul in bura ei magică, tot aşa iubita, născută din lumină („lumină de-n departe” – metaforă) şi din moarte („ochi…/ renăscători din moarte”) poate să transforme „visul misterios” al poetulu in viaţă adevărată, pentru ca iubirea să invingă nefericirea şi condiţia umană, să asigure armonia exterioară şi lăuntrică. Insă acel cutremur mutaţional („Să mi se pară cum că creşti”), care să preschimbe iubirea şi iubita in entităţi nepieritoare, nu a avut loc. Astfel, cei doi indrăgostiţi se despart pentru totdeauna: „prea mult un inger mi-ai părut” – iubita este de neatins deoarece e o iluzie; „prea puţin femeie” – este mai mult un inger decât o femeie.
Astfel, in această poezie observăm un echilibru dintre spritual şi fizic deoarece poetul tinde spre femeia perfectă, el idealizând-o. Pentru el, ea este ca o plutire in univers, ca un inger intr-un vis misterios ceea ce reprezintă echilibrul dintre planul fizic şi spiritual. Deci, poetul nostru ibueşte şi speră, suferă şi plinge, la fel ca noi toţi.
Femeia e una dintre vocile care vesteşte armonia divină a universului. Chipul femeii iubite este ridicat la gradul unui simbol, o adoraţie care, depăşind obişnuitul vieţii, trece in absolut.