Poezia "Mai am un singur dor", poate fi asemănată unui paradox, ce deriva din însăși filozofia populara a cufundarii în neant perceput ca pe un alt plan existential. A "exista" deriva din insasi negatia sa. 
Reflectia este grava, nu perceptia ei si in sprijinul acestei idei, se poate veni cu argumentele care fac obiectul studiului acestei elegii atat de populare din creatia eminesciana.

In timp ce poetul, bolnav, se afla la un sanatoriu din Viena, la 22 dec. 1883 apar in editura librariei Socec din Bucuresti, sub ingrijirea lui Titu Maiorescu, "Poeziile" lui Mihai Eminescu -"intr-un splendid volum de 300 pagini, care face cea mai mare onoare artei tipografice" - dupa cum anunta ziarul "Romanul" la rubrica "Stiri d-ale zilei". In afara poezilor publicate in revista "Convorbiri literare", editorul includea in volum poezii inedite ca "Glossa "Trecut-au anii", "Venetia", "De-or trece anii", precum si poezia "Mai am un singur dor" - in patru variante.

Treptele pe care a trebuit sa le urce poetul pentru a ajunge la desavarsirea acestui poem si-au facut inceputul inca din perioada in care acesta se afla la Iasi, ca apoi, munca de laborator sa se continuie la Bucuresti, dupa anul 1878, cand Eminescu isi reia statornic lucrul de slefuire a feluritelor redactari la "Mai am un singur dor", inca din anul 1878.

Eminescu si-a transcris poemul, in prima sesiune, pe fila a IV-a a manuscrisului inregistrat cu numarul 2279, intr-o redactare concentrata aspirand, desigiur, la desavarsirea lui. «Dar daca "Mai am un singur dor" reprezinta floarea din urma a atator seve distilate ... - afirma Perpessicius - atunci prezentarea ei s-ar putea face si precedand-o de toate intruparile ei anterioare, fie ele trei ca la Maiorescu, fie treizeci si trei, si chiar mai multe, cate si sunt in realitate">>
Intr-adevar, alaturi de cele trei variante din editia Maiorescu, se poarte vorbi de un numar de peste patruzeci de intrupari ale poemului "Mai am un singur dor", care, de fapt toate la un loc nu sunt altceva decat certe variatiuni ale aceluiasi cantec. Procesul interior al poemului introduce in tesatura lui sintet  ica insasi biografia lui Eminescu, cata poate fi ea cuprinsa in perioada anilor de zbucium -1877/1883. Izvoarele exterioare ale acestei elegii, in diversitatea ei de forme, trebuie cautate in alta parte. Privind caracterul ei compozitional, B. St Delavrancea gaseste partial asemanari de motive intre elegia eminesciana si opera lui Shakespeare "Timon si Atena". De asemenea se vorbeste despre asemanari de motive cu francezii Paul Bourget si Ronsard sau cu 'Euthanasia" lui Byron Unele opinii sustin o anumita influenta a baladei, in limba germana "Varful cu dor" de Carmen Syrva, balada tradusa in romaneste de Eminescu in toamna anului 1877.

Fireste, asemenea prezumtii raman departe de sensibilitatea si armonia specific eminesciana a elegiei "Mai am un singur dor", ale carei izvoare pornesc, in primul rand, din insasi viata poetului si din inima miturilor noastre populare. Dincolo de inrudirile de planuri si motive, elegia se concretizeaza ca rezultat al unor framantari care, in cele din urma, imbraca o forma poetica desavarsita.

Filogeneza motivului acestei elegii ca si in cazul poemului "O, mama"... trimite catre constatarea ca acesta face parte dintr-un ciclu tematic larg reprezentat in literaturile europene ale veacului al XVIII-lea, cand motivul poate fi identificat cu "Noptile" lui Young sau cu "meditatii printre mormnte" ale lui Hervey. Nazuinta catre odihna suprema din elegia eminesciana este inrudita, se pare, cu somnul mortii la care aspira si eroul lui Vigny, din "Moise".

In legatura cu acest aspect, Tudor Vianu preciza ca "in timp ce la Vigny, moartea este dorita de omul superior, coplesit de marile osteneli ale unor vieti mesianice, la Eminescu este vorba de tristetea istovitoare a unui contemplativ".

Tema poemului eminescian implica melancolia unui destin particular pe care o asociaza cu motivul folcloric al stingerii si al integrarii in natura cosmica, singura reprezentare filozofica a gandirii si experientei umane. "Darul" mortii izvorat din deznadejde ne conduce catre o anume viziune a firii eterne a naturii in ritmurile si infloririle careia poetul isi cauta alinarea prin moarte.

Cufundarea in moarte la Eminescu nu iseamna numai o forma de protest impotriva inechitatilor vietii ei si o ferma de integrare in natura eterna care 1-a ocrotit de at  atea ori. in viziunea eminesciana moartea nu deschide porti spre tenebrele infricosatoare de dincolo, ci este mai degraba consecinta fireasca a trecerii in izolare si singuratate sau de ce nu, de restituire a "eului" pierdut De asemenea, in "Mai am un singur dor", moartea intruchipata sub semnul eternitatii ei ideale ii va aduce poetului o suprema si definitiva eliberare. In virtutea sentimentului propriei sale valori, izvorat din acea desavarsita constiinta de sine, se inchipuie dupa moarte troienit "cu drag" de atatea "aduceri-aminte". Dar, desi luceferii "ce rasar din umbra de cetini", fiindu-i "prieteni", o sa-i "zambeasca iar", marea "Va geme", totusi, "de patimi", iar poetul, redevenind "pamant", va reintra in vesnica solitudine.

Viziunea poetului nu mai inseamna acum consolare; ea patrunde din nou in acel delir al durerii. Moartea inseamna in cele din urma si pentru post o distrugere a tot ce individualizeaza o dispersiune in Univers, in marea natura Natura eminesciana este perceputa ca insasi vesnicia in care se topeste fiinta materiala si in care intrarea se face pe treptele regresiunii tragice a cufundarii in neant. Fixarea elegiei filozofice "Mai am un singur dor" in dezvoltarea universala a motivului, mai precis in cadrul marelui ciclu tematic al poeziei sepulcrale europene, punand in lumina ca si "Miorita", o atitudine romaneasca fata de moarte, este hotarata si de realizarea ei estetica.