Publicată la 1 septembrie 1876, in revista ”Convorbiri literare”, poezia ”Dorința” este o creație definitorie pentru intreaga viziune a marelui poet asupra naturii și iubirii. Construită in jurul temei iubirii și a naturii, in cae motivele tipic romantice (codrul, izvorul, floarea de tei) circulă in modul cel mai firesc, poezia este o vibrantă expresie a bogăției sufletești a poetului.
Ideea este că dorința nu este abstractă, ci determinată de imaginea iubitei, cae rămine in conștiința poetului și după ce iubita a dispărut din viața lui.
Idila este construită pe seria de imagini reprezentate in conștiința poetului de dorința de a actualiza prezența iubitei printr-o idilă imaginară. Eminescu nu vizează un jjoc al iubirii, ci o aspriație către ideal.
Poezia cuprinde o succesiune de cinci tablouri: cheamrea in mijlocul unei naturi tipic romantice, momentul așteptării și cel al intilnirii, jocul gesturilor tandre, somnul și visul.
”Dorința” reia pe scurt motivul inițierii solemne in patosul iubirii depline asigurate de armonia naturii feerice. Iubirea devine ideal major, iar aspirația către ea se impune ca o necesitate absolută.
Titlul poeziei stabilește esența lirică (aspirația către un asemenea ideal, iar cele 6 strofe urmăresc treptele derulării acestei esențe – din viață către vis.
Inceputul se află sub semnul chemării: imperativul ”vino” (adresat iubitei concrete, care este Ea) tirmite către natura specifică lui Eminescu – cu lirismul și muzicalitatea date de izvor (”care tremură pe prund”), cu sălbăticia și izolarea care pot asigura oricînd repetabilitatea mitică a contopirii dintre om și codru. Metafora ”prispa cea de brazde” sugerează felul in care obrazul iubitei, ascuns sub văl, este descoperit, așa cum obrazul naturii, al pămintului-mumă, este ascuns sub ”crengile plecate” (metonimie cu epitet metaforizant).
Conjuncția copulativă ”și” din strofa a doua stabilește imediat legătura intre natură și iubire, pentru ca verbele la modul conjunctiv să stabilească urmările chemării. Apar treptele apropierii indrăgostiților – de la imbrățișare și pină la descoperirea unuia in fața celuilalt. Menoimia ”Iar in păr înfiorate/ Or să-ți cadă flori de tei” atribuie delicat naturii rolul de a o mîngîia pe iubită, fiindcă dorința poetului se transfigurează prin flori in iubire.
Imaginea iubitei este idealizată romantic prin transfigurare: ”Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braț incet s-o culci”.
Momentul visului propriu-zis se impune numai la viitor, cu unele forme populare, intr-un crescende liric impecabil. Mai întîi, ”Vom visa un vis ferice” (trăirea idealului) intră in coumniunea cu ”Îngîna-ne-vor c-un cînt/ Singuratice izvoare/ Blînda batere de vint” (muzica și armonia naturii).
”Codrul bătut de gînduri” (personificare cu excepțională valoare metaforică) se impune ca geniu natural capabil să mediteze asupra semnificației poveștii de dragoste pe care o tăinuiește. Perechea – izolată in spațiul său ocrotitor – este un simbol mitic al perpetuării vieții.
Poezia ”Dorință” sugerează traseul inițiatic de la dorință la vis, folosind o tonalitate care combină perfect ritmul doinei populare, căci fiecare strofă poate fi considerată un distih amplu (cu versuri de cîte 15 silabe) care marchează treptata evoluție de la real, la ideal intr-o cadență conducînd mereu pe coloana infinită a realizării umane prin dragoste și comuniune cu natura.
Altă variantă de Eseu
Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un mare poet al iubirii. in lirica sa inchinata acestui sentiment se impletesc bucuria si suferinta, visul si dorul, dar sensul ei ultim este durerea iubirii neimplinite.
Publicata la 1 septembrie 1876, in revista „Convorbiri literare", poezia „Dorinta" este alcatuita din sase strofe.In aceasta poezie, eul liric isi exprima propriile sentimente:
dorul de dragoste, aspiratiaspre fericire, comuniunea cu natura.
Titlul
exprima o aspiratie a sufletului tanar, visul unei intalniri ipotetice cu iubita, subocrotirea batranului codru.
Universul operei (idei, sentimente):
Strofa I constituie o chemare intr-un spatiu fermecat, in interiorul caruia cei doi indragostiti vor lua parte la ritualul erotic. In acest sens, imaginea vizuala a crengilor aplecate (care ascund „prispa cea de brazde") izoleaza spatiul real (aflat sub semnul timpului trecator) de spatiul iubirii (care devine insula de nemurire). Elementele naturii sunt tipic eminesciene: codrul, izvorul, teiul, „blanda batere de vant"; toate alcatuiesc un tablou nespus de frumos al visului dedragoste. Daca urmarim formele verbale din strofa I, constatam prezenta unui imperativ („Vino") si a doua verbe la indicativ prezent („tremura" si „ascund");
cu deosebire ultimele doua creeaza impresia ca ritualul erotic va avea loc in realitate, indicativul fiind un mod al certitudinii.
Începând însă cu strofa a II-a, verbele la conjunctiv („sa alergi", „sa cazi", „sa desprind", „sa ridic") sau la indicativ viitor („sedea-vei", „vom fi", „or sa cada", „vom visa")
proiecteaza clipa intalnirii in vis si in ideal.
În următoarele trei strofe, ritualului erotic i se confera un sens sacru: iubita este „o mireasa blanda din povesti" („Sa-ti desprind din crestet valul") incununata cu flori de tei.
Cateva elemente de portret („ Fruntea alba-n parul galben ") contureaza mai clar idealultanarului indragostit.
In ultimele doua strofe, asteptata clipa de iubire devine un „vis ferice" niciodata implinit. Spatiul in care este imaginat acest vis este unul armonios si muzical in care se aude cantul izvoarelor si susurul vantului („ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare, / Blandabatere de vant").
In ultima strofa este imaginat somnul erotic, infatisat in versurile:„Adormind de armonia / Codrului batut de ganduri".
Primul dintre acestea este unul din cele mai eufonice versuri eminesciene, in carealiteratia vocalei „a" si a consoanei „r" da nastere unei muzicalitati sublime.
In final, imaginea florilor de tei care cad (ca o ploaie) peste cei doi indragostiti ar putea saaiba doua semnificatii:cazute din „teiul sfant", florile ii incununeaza pe cei doi iubiti cu un nimb al puritatiineprihanite;pe de alta parte, ele par sa-i acopere pe cei doi („Or sa cada randuri-randuri"), pemasura ce teiul isi va „ninge" petalele anilor peste clipa iubirii.
Mijloace artistice:
La realizarea poeziei contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul metaforizant („crengi plecate "). epitetul ornant („fruntea alba", „parul galben"), personificarea izvorului care„tremura pe prund", inversiunea „Singuratece izvoare", „Blanda batere de vant" si altele.
In conturarea spatiului iubirii, epitetele: .„singuratece izvoare" si ..blanda batere devant" au rolul de a evoca un cadru bland, mangaietor, natura fiind "leaganul" in care este visata clipa de dragoste.
In „Dorinta", personificarea codrului „batut de ganduri" reprezinta natura surprinsa in meditatie asupra propriilor sale glasuri. In finalul poeziei discutate, repetitia "randuri-randuri
ar putea sugera troienirea sub flori si sub vreme, pe masura ce teiul isi va asterne petalele anilor peste "clipa cea repede" a vietii.