Crăiasa din poveşti este o idilă subtilă, care poate fi interpretată şi ca un pastel.

Ea are ca temă mitul lui Narcis, doar că de această dată sensul profund al mitului, adică dobândirea conştiinţei de sine prin contemplare, este raportat la un personaj feminin şi are un profund specific naţional. De aceea asistăm la un moment de mantică populară, în care o fată pare a-şi face de ursită, rostind cuvinte menite să-i aducă imaginea celui sortit de ursitoare să-i fie iubit sau soţ. Aşa este tradiţia ca în noaptea de Sfântul Andrei, în faţa oglinzii, fetele aflate în pragul măritişului, care vor să-şi vadă ursitul, să stea pieptănându-se şi rostind anumite cuvinte consacrate. De aici versurile: „Dându-şi trestia-ntr-o parte,/Stă copila lin plecată,/Trandafiri aruncă roşii/Peste unda fermecată./Ca să văd-un chip, se uită/Cum aleargă apa-n cercuri,/Căci vrăjit de mult e lacul/De-un cuvânt al sfintei Miercuri”.

Poetul face o subtilă substituţie a oglinzii cu un lac, a cuvântului fermecat ce trebuie să-l rostească fata, cu un cuvânt arhetipal, rostit la momentul arhetipal, de un personaj arhetipal, Sfânta Miercuri şi apoi Sfânta Vineri: „Ca să iasă chipu-n faţă,/Trandafiri aruncă tineri, /Căci vrăjiţi sunt trandafirii/De-un cuvânt al sfintei Vineri“.

Imaginea eroinei este transfigurată printr-o subtilă translaţie în lumea mitului şi apoi lumea basmului: „Ea se uită... Păru-i galben, /Faţa ei lucesc în lună, /Iar în ochii ei albaştri/Toate basmele s-adună.“ De aceea, în primele trei strofe, cititorul este sensibilizat prin imagini construite din subtile metonimii: „Neguri albe, strălucite /Naşte luna argintie,/Ea le scoate peste ape,/Le întinde pe câmpie;/S-adun flori în şezătoare/De painjen tort să rumpă,/Şi anină-n haina nopţii / Boabe mari de piatră scumpă“.

Imaginea lacului este realizată prin metonimia: „Lângă lac, pe care norii / Au urzit o umbră fină,/Ruptă de mişcări de valuri“, cât şi printr-o comparaţie: „Ca de bulgări de lumină“. Găsim în aceste versuri simple, aparent, cu o versificaţie apropiată de cea populară, o etapă a evoluţiei scriitorului spre măiestria din Luceafărul.