Balada Mistreţul cu colţi de argint este expresionistă, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de cunoaştere.


Ea poate fi interpretată ca o ars poetica, fiindcă, în mod simbolic, subiectul îl formează poetul şi poezia şi exprimă programul estetic al autorului.

Prinţul din Levant este un erou arhetipal în împrejurări arhetipale; este cunoscătorul aflat pe drumul iniţierii spre conştiinţa de sine. În acest sens, codrul este labirintul lumii, iar cărarea — drumul prin labirint. Prinţul este din Levant, deci din Ţara Sfântă, şi sensul vânătorii este aflarea adevărului. El ocoleşte vicleniile lumii (vulpile roşii), laşităţile şi laşii (iepurii), cruzimea şi violenţa (linxul), teama şi fricoşii (căprioara), pentru a depăşi limitele interioare şi exterioare, pentru a penetra formele: „scorburi ascunse“, „iarba foşnind sub copaci“, „apa jucând sub copaci“, spre a descoperi şi distruge răul care ascunde adevărul, „mistreţul cu colţi de argint“. Războiul simbolic şi arhetipal cu trupul, cu lumea şi cu demonii este sugerat prin ocolirea vulpilor, iepurilor, linxului şi urmărirea răului ca principiu, adică demonul ascuns în simbolul mistreţului.

La nivelul principiilor, Adevărul presupune şi celelalte principii ale lui Platon: Binele, Legea, Frumosul, Armonia (Necontradicţia). Acolo unde slujitorul nu vede decât iarba, apa sau luna, adică forma, fiindcă are ochii minţii acoperiţi de orgoliu „zâmbind cu dispreţ“, prinţul din Levant, poetul, cunoscătorul, penetrează Adevărul, fiindcă are ochii conştiinţei deschişi. El priveşte printre arbori (metonimie a oamenilor pe baza analogiei om–pom), trece prin codru (adică prin societate, lume), atent la culori, adică la sensuri, la valori. El nu le acordă atenţie nici viclenilor (vulpilor), nici laşilor (iepurilor), nici fecioarelor (căprioarei), nici cinicilor (linxului) şi foloseşte cele trei săgeţi de lemn, de fier şi de foc.

Săgeata de lemn înseamnă înfrângerea patimilor trupului, adică depăşirea sistemului subconştientului: instincte, sentimente, tendinţe, reflexe, amintiri, vise.

A doua etapă este a pădurii de ulmi, sugerând categoriile şi oamenii care reprezintă sistemul voinţei: credinţe, opţiuni, hotărâri, convingeri, aspiraţii, care sunt tari ca fierul, de aceea trebuiesc lovite cu săgeata de fier, simbol al sublimării. Sublimarea, prin renunţare, a raporturilor cu lumea ostilă drumului sufletului spre Dumnezeu, spre conştiinţă, spre sfinţire, spre desăvârşire, spre cer, spre bine, spre Adevăr este decisivă.

Al treilea război se realizează sub brazi, adică mai sus, pe munte. Bradul este un simbol al mitului, al modelului cosmic. Săgeata de foc duce la sublimarea categoriilor noetice şi apar elementele conştiinţei prin simbolul luna, dar şi izvorul. Aplecat asupra izvorului, simbol al conştiinţei de sine, prinţul din Levant se cunoaşte pe sine, adică penetrează nivelul conştiinţei de sine. În acest moment se produce atacul forţelor răului ostile eliberării sufletului, simbolizate prin mistreţul cu colţi de argint, care sugerează demonul.

Moartea prinţului din Levant, ca şi cea a lui Singfried din Nibelungenlied, sau a lui Narcis din mitologia greacă, este arhetipală. Dincolo de limita aceasta se trece doar părăsind lumea materială, trupul, moment care simbolic este sugerat de versul: „Pasăre neagră stă-n lună şi plânge“.

Sunetul cornului anunţă această chemare romantică a unui mesager din cer, cunoaşterea adevărului, ultim sens al esteticii expresioniste. Cornul prefigurează mesajul, strigătul esenţial, expresionist. Este o influenţă a poeziei germane asupra poeziei lui Ştefan Augustin Doinaş, în timp ce elementele specificului naţional sunt mai puţin evidente.


In ”Mistrețul cu colți de argint” prințul urmărește fiara năzdrăvană, simbol al absolutului care nu se lasă cucerit, dimpotrivă, cunoaște metamorfozind realul și pină la urmă omorind pe creator.

Mistrețul este simbol al autorității sacerdotale, al curajului și temerității. Dar in general simbolistica lui este de ordin negativ: acest animal figurează de oibicei ignoranța și patima, pornirile bestiale, dezmățul.

Aplecat asupra izvorului, simbol al conștiinței de sine, pirnțul din Levant se cunoaște pe sine, adică penetrează nivelul conștiinței de sine. In acest moment se produce atacul forțelor răului ostile eliberăriii sufletului, simbolizate prin mistrețul cu colți de argint, care sugerează demonul. Moartea prințului din Levant este arhetipală. Dincolo de lumea aceasta se trece doar părăsind lumea materială, trupul, moment care simbolic este sugerat de versul: ” Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?”.

Vinătoarea este o probă a virtuții și bărbăției. Trebuie invins un obstacol, trebuie parcurs un ”traseu” și trebuie de luptat cu aparențele. Labirintic, drumul prințului este sinonim cu rătăcirea, asociat cu intunericul, cu spațiile tăinuite, cu primejdia. Mistrețului, animal spăimos și versatil, îi găsim corespondenței intre monștrii faunei basmice. Desigur, la acest nivel, semnificațiile imediate sunt transparente. Cum in basm finalul are totdeauna semnificație ascendentă, chiar și atunci cînd personajul piere, și aici moartea prințului intră in firescul existenței, al limitării umane, rezumînd destinul sau condiția sa care trebuie s se incheie : ” -Ce fiară ciudată mă umple de singe,/ Oprind vînătoarea mistrețului meu?/ Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?/ Ce veștedă frunză mă bate mereu?…”.

Versurile sunt construite pe model clasic, cu cezură la mijloc, rime masculine și feminine din punct de vedere metric, și incrucișată din punct de vedere dispozitiv.

Semnificații ale detaliilor intră  in rotunjimea alegorică: amurgul in care moartea pindește ființa (cum sta in amurg), luceferii și izvorul așază in poziție antitetică stingerea cu regenerare perpetuă a elementelor; cromatica crepusculară este simbol al demonismului.

Figurile de stil utilizate in strofele 11, 12 sunt: epitete (colb roșcat, mistreț uriaș, luceferi palizi, fiară ciudată, pasărea neagră, frunză veștedă), personificări (”Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?”, ” Ce veștedă frunză mă bate mereu?”), metafore (”Sub luceferi palizi ai bolții”), intrebări retorice  (”Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?”, ” Ce veștedă frunză mă bate mereu?”), exclamații (”Dar vai!”). termenii ce indică timpul sunt: ”Sub luceferi palizi ai bolții”, ”amurg”, ”lună”. Termenii ce indică spațiul unde se desfășoară acțiunea sunt: ”la izvor aplecat”, ”îl trase prin colbul”, ”vînătoarea”, ”veștedă frunză”.

Povestea are un pronunțat caracter educativ, o valoare etică de neignorat, căci traseul încercărilor repetate, al idealului concurat de ispite solicită însușirile nobile din partea prințului. Sensul tragic al existenței umane impune provocarea limitelor și sugerează măreția omului care, in efortul său de a triumfa asupra morții, trebuie să-și asume moartea.