Tema poeziei este iubirea.
Poezia "Izvorul nopții" este un scurt, dar profund omagiu adus frumuseții iubitei, exprimat printr-o confesiune solemnă și plină de fiori.
Idila "Izvorul noptii" de Lucian Blaga face parte din volumul de debut intitulat sugestiv "Poemele luminii", din 1919. In concepția lui Lucian Blaga, iubirea este singura cale de pătrundere in misterele lumii, de cunoaștere a tainelor universului. Unul dintre principalele sinonime ale "luminii", metafora revelatorie centrala a volumului, este cunoașterea.
Titlul poeziei sugerează fascinația ochilor negri ai iubitei, care sunt numiți printr-o metafora revelatorie, "izvorul nopții", semnificând originea - "izvorul" - sentimentului de iubire, ce capătă proporții cosmice, prin cuvântul "noapte".
Incipitul poeziei este reprezentat de vocativul emoționant și afectiv "frumoaso", adresat iubitei de îndrăgostitul sensibil.. Vocativul "Frumoaso" ilustreaza, concis si sintetic, perfectiunea fizica a iubitei, insumand toate trasaturile fizice si morale ale fetei dragi.
Cuvantul "ochii" se constituie in cuvant-cheie al poeziei si apare de trei ori, sugerand intensitatea sentimentului de admirate si extazul poetic. Aceeasi semnificatie o au si metaforele "izvorul" si "o mare de-ntuneric". Cuplul este imaginat in momentul inserarii, gesturile sunt tandre, idilice, iar adresarea este directa, constatativa si plina de admiratie: "Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri incat seara / cand stau culcat cu capu-n poala ta". Pozitia indragostitilor predispune la visare, la meditatia premergatoare starii de extaz de care este cuprins eul liric atunci cand priveste in ochii fermecatori ai iubitei.
Negrul intens al ochilor iubitei semnifica unul din marile mistere ale universului, intrucat se identifica aici cu emotionantul cadru nocturn care acopera vaile, muntii, sesurile, intreg pamantul, ca o taina fascinanta: "ochii tai, adancii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste vai/ si peste munti si peste sesuri,/ acoperind pamantul/c-o mare de-ntuneric." Negrul dens al ochilor este sugerat de superlativul absolut exprimat prin formula adverbiala "asa de", alaturat adjectivului "negri" si de apozitia simpla "adancii", un adjectiv substantivizat, care amplifica profunzimea sentimentului de dragoste. Epitetul adverbial "tainic" care exprima trasatura verbului "curge", ca si metafora "o mare de-ntuneric" evidentiaza ideea ca dragostea este una din marile taine ale lumii. Formele pronominale de persoana fatal si a doua pun m evidenta armonia totala a cuplului de indragostiti, aflat sub vraja misterioasa a iubirii: "ti-", "ta", "imi", "tai".
Verbul dubitativ "imi pare", aflat in pozitie izolata si formand un singur vers, sugereaza cu mare forta emotia si nesiguranta indragostitului,
care niciodata nu poate avea certitudini depline in manifestarea reciproca a sentimentului de iubire.
Ultimele doua versuri se constituie intr-o concluzie a versurilor declarative anterioare, care exprimasera o constatare plina de admirable. Se reia superlativul absolut din versul al doilea, pentru a exprima consecinta pe care o are asupra poetului vraja emanata de frumusetea ochilor iubitei: "Asa-s de negri ochii tai / lumina mea." Contrastul dintre negrul ochilor si lumina care aureoleaza iubirea este realizat printr-un oximoron, adica alaturarea a doua cuvinte cu sens contradictoriu, care formeaza insa un tot indestructibil, sentimentul profund de iubire: "asa de negri" in opozitie cu "lumina mea".
Prozodia.
Poezia are metrica variabiliă, versurile de 3 silabe alternand cu cele de 12. Ritmul si rima lipsesc, iar muzicalitatea este data de pauze dirijate de emotia poetului.
Poezia este alcatuita dintr-o fraza ampla, care contine o afirmatie constatativa" si admirativa pentru frumusetea ochilor iubitei si o propozitie dezvoltata, ca o concluzie emotionanta, inaltand dragostea la apogeu.
Lucian Blaga cultivă versul alb (nu are rimă, dar are ritm) – ritmul interior al sentimentelor structurează şi armonizează poezia
Nivelul morfo-sintactic – poezia este construită ca o adresare directă către fiinţa iubită, procedeul de care uzează poetul fiind invocaţia. Specifică stilului retoric, invocaţia se realizează aici prin substativizarea adjectivului „frumoaso”, în cazul vocativ, în primul vers al poeziei, iar în ultimul, prin metafora „lumina mea” în cadrul unui oximoron.
Nivelul lexico-semantic: Limbajul artistic folosit de poet nu are rol în notarea unei stări de spirit, modalitatea de expunere nefiind descrierea
- poetul urmăreşte mereu, prin repetarea şi acumularea unor determinări diferite, să adâncească misterul ce se află în ochii iubitei: „ochii (...) negri”, „ochii tăi, adâncii”
Nivelul figurilor de stil: Poetul se dovedeşte a fi un maestru al expresiei, apelând la o serie de procedee stilistice de o mare expresivitate şi încărcătură emoţională.
- Metafora din titlu „Izvorul nopţii”, este adâncită apoi în poezie, de alte două metafore: „mare de întuneric”, „lumina mea”.
- Gradarea misterului se face atât prin enumeraţie („curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste şesuri”), cât şi prin utilizarea epitetelor asociate ochilor.
- Oximoronul surprinde, la prima vedere, prin asocierea neaşteptată: „Aşa-s de negri ochii tăi, / lumina mea”
- Alături de inversiuni („ţi-s ochii aşa de negri”, „tainic curge noaptea”, "asa-s de negri ochii tai", care amplifica starea de extaz, de incantare a eului liric pentru misterul iubirii.), asonanţele „capu-n poala ta / îmi pare”; „din care tainic curge” susţin muzicalitatea versurilor, în lipsa rigorilor versificaţiei.
Concluzie:
Particularitățile analizate susțin apartenența operei ”Izvorul nopții” de Lucian Blaga la genul liric.
Erosul în lirica lui Lucian Blaga este, așadar, calea fundamentala de pătrundere in misterele universului, căci, asa cum nota poetul, "nu sufletul se orientează după natura, ci natura după suflet".