Poezia ‘’Negru’’ scrisă de poetul simbolist, George Bacovia, reprezintă o mărturisire a izolării omenești, a descompunerii ființei organice, premergătoare ineluctabilei morți.
Aspectele simboliste, tema abordată, dar și stările sufletești limită contribuie la dezvăluirea esteticii simbolistice a operei.
Tema centrală o reprezintă moartea împletită cu iubirea. Imaginea vizuala ’’ Carbonizate flori” ne orientează către paleta culorilor reci, sugestive pentru starea de descompunere a
universului exterior, eterna moarte, dar și agonia eului liric. De asemenea, ‘’noian de negru’’ ne demonstrează dominanța în imaginea artistică a negrului. Particularitățile sale de non-culoare sugerează, în sens prorpiu, lipsa pigmenților colori, pe când, în text, capătă valoare de nimic fără șansă, ce declanșează în interiorul eului liric stări sufletești limită precum disperare și dezolanță.
Un rol important pentru decodarea mesajului poetic îl au figurile de stil.’’ Negru profund’’ sau ’’noian de negru’’ nu reprezintă doar simple epitete cromatice, dar și un laitmotiv în jurul căruia lucrurile își pierd individualitatea și se reîntregesc drept ‘’’noian’’. Ultimul vers (’’ Negru, numai noian de negru’’) reprezintă concomitent o aliterație ( se observă repetiția consoanei ’’n’’) și o repetiție a laitmotivului, negru. Din punctul de vedere al sonorității, consoana sonantă și nazală ’’n’’ poate fi reprodusă fără fricțiunea aerului, fără întrerupere, deci poate fi interpretată drept ireversibilitatea situației fără sorți de izbândă, unde lumea este predestinată atât morții spirituale, cât și celei materiale.
Moartea se distinge în doua etape: mai întâi, descompunerea planului exterior simbolizat de ’’ sicrie negre’’, ’’Vestminte funerare”, ” Carbonizate flori”, iar apoi moartea interioară,
pustiirea sufletească, distinsă prin cuvăntul-cheie ’’amor’’, ce fumegă. Prin procesul de degradare, deteriorate, oxidare, unde predomină non-culoarea negru, lumea se risipește.
Individual, termenul ’’amorul’’ este definit ca iubire,dar în relație cu textul liric, devine o punte între catastrofalele sentimente predominante în operă și moarte, căci nu ai cum să nu te zbați la apropierea morții, decât dacă nu iubești ceea ce se pierde. Ideea este afirmată de către filozoful Platon în cartea sa, Banchetul, ’’ amoru e aspirațiunea la imortalitate’’.
Structura și compoziția scrierii bacoviene susțin mesajul poetic, dar și tema centrală. Lexicul este încărcat cu motive sumbre cum ar fi; ’’Sicrie’’, ’’metal’’ și ’’mangal’’ ce călăuzesc și pregătesc subiectul liric pentru tacerea eternă, moartea exterioară. Punctele de suspensie marchează o pauză afectivă în timpul discursului liric ce amplifică sentimentele de anxietate și neliniște. Tot așa, la nivel stilistic pot marca și ezitarea iminentului, degradarea materiei ce începe cu universal exterior ( ’’flori’’, ‘’’Vestminte’’) și se termină cu moartea spirituală. Rima îmbrățișată, des întălnită în curentul simbolist, are rol eufonic întrucât conferă muzicalitate, având ca efect sensibilizarea receptorului. Cele doua verbe la timpul imperfect prezente în cea de-a doua strofă au rol de a perpetua o acțiune din trecut. În corespondență cu opera, se amplifică agonia și descompunerea treptată a lumii.
Așadar, prin compoziția și structura celor doua catrene, prin guvernarea negrului, care capătă valoare simbolică de vid existențial și stârnește o fuziune de sentimente specifice
situațiilor limită în interiorul subiectului liric, opera ‘’Negru’’ se încadrează în categoria scrierilor specifice curentului simbolist.