Poezia “Descantec” a fost publicată in anul 1927 in volumul “Cuvinte potrivite” si releva viziunea poetului asupra universului cognitiv si dimensiunii axiologice a acestuia.


Tema abordata in discursul liric este una de circulatie universala, si anume tema cunoasterii si a misterului. Motivele, insa, sunt inedite si confera poeziei o unicitate si o originalitate specific argheziene: lacatul care este mijlocitorul dintre fiinta si cunoasterea absoluta, elementul caruia aceasta i se adreseaza ex abrupto si “incaperea” sau lumea la care nu oricine are acces, avand chiar conotatie ezoterica, reprezentand, totodata, scopul final al fiintei.

Titlul operei este constituit dintr-un singur substantiv comun si are doua acceptii. In sens denotativ, descantecul este o formula magica, de obicei in versuri, care, fiind rostita si insotita de anumite gesturi, se crede ca poate dezlega farmece sau vindeca boli. Cu sens conotativ, acesta este o metafora a intregului text poetic, sugerand o incantatie pentru a deschide poarta spre lumea necunoscuta si aparent intangibila si a facilita accesul in aceasta.

In incipitul primului vers al discursului liric se remarca invocatia retorica “Lacate” ce sugereaza dorinta omului de a spulbera misterele lumii.
Simbolurile “cheia” si “pazitorul” sugereaza claustrarea, singuratatea si frustrarea fiintei fata de faptul ca se simte privat de cunoasterea ce sta sub semnul oniricului:”La usa marelui meu vis”.
Metafora “fundul noptii” semnifica abisul gnoseologic, transcendental, ce apara misterul cu puterea “lacatului”. “Comorile albastre”, tot o metafora plasticizanta, poarta sugestia cromatica a spiritualitatii, meditatiei si absolutului, senzatia de frig semnificand sacrificiul pe care omul trebuie sa il faca pentru a dobandi cunoasterea suprema. Pe de alta parte, “comorile” reprezinta scopul greu de atins.
Pasii sunt ecouri ale lumii exterioare ce se disipa la scurt timp dupa ce rasuna in constiinta si mintea fiintei. Metaforele plastice “
(...) atarna din vazduh glicine/Si, de pe bolti, zorele/Si muguri si ciorchini de stele ” aduc in prim-plan elementele mistice ale lumii de dincolo de usile inchise.

In secventa ce urmeaza, “scanteia”, simbol pentru bazele cunoasterii, este cea care ii permite omului sa ajunga la “lumina”, metafora a cunoasterii propriu-zise, ce il va ajuta pe acesta sa perceapa intr-o maniera superioara ceea ce il inconjoara.
In finalul poeziei se readuce ideea de “bezna”, corelata cu “fundul noptii” din prima parte a textului poetic. Descantecul se pare ca incepe sa-si faca efectul intrucat “lacatul simte si tresare”, insa are loc o alta invocatie retorica, “Stea”, ce contine un element al lumii cosmice, plasand dorinta pe o treapta inalta, desi finalitatea, patrunderea in incaperea greu accesibila omului prozaic, a ramas aceeasi. 
Din punct de vedere morfologic, se remarca utilizarea verbelor la timpul prezent (“se apropie”, “atarna”, “aseaza” etc.) ce reprezinta intensitatea trairii si pune in prim-plan clipa prezentului fata de trecut sau viitor, conferind discursului liric o valoare omnitemporala.
Din punct de vedere stilistic, este notabil imaginarul poetic bogat si multitudinea figurilor de stil, cu precadere a metaforelor, iar din punct de vedere structural, poezia este alcatuita din douazeci si doua de versuri cu rima imperecheata si masura variabila.
In concluzie, “ Descântec” de Tudor Arghezi este o inovatie in lirica romaneasca in special prin elementele moderniste si insolite ce confera
discursului liric o unicitate si o originalitate aparte.