Iara crinului anume
Ce i-a zis eu nu stiu spune
In pamant cand l-a sadit, 
Caci in taina l-a menit.

Si din umeda tarana
A crescut ca o lumina
Un vlastar inalt, frumos
Cu boboci plecati in jos.

Si cand fu sa fie oara
Sa-nfloreasca-atunci fecioara
S-a apropiat de crin
Si l-a strans la al ei san, 

Astfel floarea tainuita
Si de ochi vicleni ferita
Alba, dulce-a inflorit, 
O minune de privit.

De atunci fecioara-n lume
Poart-un ce fara de nume
Dragalas in sanul sau
De priviri ascuns mereu. 


POVESTEA CRINULUI poezie - de Veronica Micle