Si-acum ma-ntreb eu: simtirea adânca
Cum de se naste pentru un portret?
Caci nu vazusem ochii tai înca, 
Stiam atâta ca esti poet!

De-as putea întrupa iubirea
Ce simtesc eu pentru tine, 
Timpul si nemarginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine…

Sa pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte suvitele le-as da, 
Senina sa ramâie, curata ca un crin, 
Icoana de iubire la care sa ma-nchin.

Dar tu ca un luceafar departe stralucesti
Abea câte o clipa în cale-mi te ivesti, 
Apoi dispari; – si-n urma ramâi în gândul meu
Vedenie iubita la care ma-nchin eu.

Si-n oara cea de pace, de sfânta linistire, 
Fiinta mult iubita, ce-n lume te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te slavesc…
La tine se îndreapta cu drag a mea gândire.

Si a cerurilor taina adânca si divina, 
Ce-n mintea-mi marginita îmi pare c-o cuprind -
Ca s-o-nteleg mai bine eu ochii mi-i închid -
Si-atunci vad ca de tine e inima mea plina 

DIALOG LIRIC poezie - de Veronica Micle