Blânda toamna dunareana, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb si rece-i totul: jos, omatul, bruma, sus.
Moarta-i lumea sarbezita, peste care, fara fata
Fara nori si fara soare, greu atârna alba ceata.

Serpuieste-n aer fumul si se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite, ca sicriu lânga sicriu.
În zadar privirea cata negre benghiuri în albeata;
Pân’ si umbrele sunt albe pe cea marmura de gheata

Însa iata, ca siraguri de calugari în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe ses cobor
Si de spinul chip al iernei, vesel croncanind, s-agata…
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fara viata!