Am fost proroc, pe drumul din pustie, 
Când zilele mureau, nemângâiete…
Am fost proroc, izvor de apă vie, 
Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete.

Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte să mă cheme, 
Şi mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plânsul vostru împletind blesteme.

Iloţi flămânzi de pâine şi de soare, 
În carnea mea eu v-am dospit fiorul, 
Şi despicând a vremilor vâltoare, 
Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.

Însângerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii, 
M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare, 
Ca să vă dau limanul biruinţii…

Când valul meu s-a revărsat pe uliţi
O clip-abia, din larga lui năvală, 
Din mii de guri, din strigăte şi suliţi, 
I-am auzit cântarea triumfală.

O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora!
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-şi joacă hora.

Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră, 
Norocul lui mă mustră şi mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră, 
Eu am vestit o altă sărbătoare.

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară, 
Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie, 
Cu ce mai am din vechea mea comoară, 
Lăsaţi-mă să plec iar în pustie…

PROFETUL poezie - de Octavian Goga