Sa miste papura din balta,
Într-un oftat prelung si sâlnic
Gemea tulpina ei înalta.
Calatorea de-atâta vreme
Bolnavul vânt, mergea departe,
Si semana atâta jale
De-a lungul miristilor moarte.
Mureau ovezele pe dealuri
Sub rasuflarea de otrava,
Si se uscau în radacina
Livezi întinse de otava.
Alaturi tremura porumbul,
Cu trupul chinuit de sete,
Si se frângea trosnind în noapte
Ca o ostire de schelete...
Mai sus, în deal, înspre dumbrava,
În colt, la marginea poienii,
Era un car cu oistea-ntoarsa,
Si-n jug, alaturi, boulenii:
Sarmane, blânde dobitoace!
În cautatura lor amara
Se rasfrângea întreaga jalea
Acestui trist amurg de vara...
În fata lor statea pe gânduri
Tovarasul zdrobit de lupta,
Înfiorat de truda stearpa,
Un biet cosas cu fata supta.
Si cum sedea batându-si coasa,
Întins pe zdrentuita zeche,
Cu ochii stinsi, parea taranul
Un mucenic de legea veche.
Eu ma uitam, cu mila-n suflet,
La mâna lui de soare arsa;
Vedeam cum din apus o raza
Pe frunte-ncet i se revarsa.
Si, cum treceam tacut în cale,
Din glasul coasei chinuite
Se-nfiripa povestea mare
A mâinilor nerasplatite.
Țipa pe urma mea otelul,
Simteam cum blastama si plânge,
Si ceru-mbujorat departe
Parea tivit cu foc si sânge.
În sufletu-mi strivit de groaza
Pagâne patimi prind sa fiarba:
"Trudita, chinuita coasa,
Vei mai cosi tu numai iarba?..."
COSAȘUL poezie - de Octavian Goga