Trei pruni frăţini, ce stau să moară, 
Îşi tremur` creasta lor bolnavă, 
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri 
Un pumn de fire de otavă. 
Cucuta creşte prin ogradă, 
Şi polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta, 
Vecine Neculai al popii!...

De pe pereţii-ngălbeniţi 
Se dezlipeşte-n pături varul, 
Şi pragului îmbătrânit 
Începe-a-i putrezi stejarul; 
Iar dacă razele de soare 
Printre şindrile facu-şi cale, 
Văd sporul pânzei de păianjen 
Şi-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute 
Sub vreascurile stinse-a vetrii 
Poveştile-nşirate seara 
De-atâtea cuscre şi cumetri; 
Cum tremură cenuşa aspră, 
Ce-nfioraţi îmi par cărbunii 
De vraja care-o mai păstrară 
Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în meşter-grindă, iată-l, 
Răvaşul turmelor de oi; 
Şireagul lui de crestături 
Se uit-atât de trist la noi. 
Îmi duce mintea-n alte vremi 
Cu slova-i binecuvântată. 
În pragul zilelor de mult 
Parcă te văd pe tine, tată.

Şi parc-aud pocnet de bici 
Şi glas stăruitor de slugă 
Răsare mama-n colţul şurii, 
Aşază-ncet merindea-n glugă... 
Înduioşată, mă sărută 
Pe părul meu bălan, pe gură : 
„Zi Tatăl nostru seara, dragă, 
Şi să te porţi la-nvăţătură!”...

Şi uite-mi trec pe dinainte
În rânduri- rânduri toate cele:
Oraşul înnegrit de fumuri
Şi toate plânsetele mele.
Cum m-am facut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta, 
Şi m-am trezit pe nesimţite
Că-mi zice satul „Dumneata...”

Şi câtor strigături la joc
Ţineam cu glasul meu ison, 
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machedon.
Şi ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Şi dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus, 
Şi valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus...
Eu vă sărut, păreţi străbuni, 
Pe varul alb, scobit de ploaie...
................................................
De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa, 
Ori plângi, vecine Niculaie?...

CASA NOASTRĂ poezie - de Octavian Goga