Ca într-o trista casa solitara,
În sufletu-mi batut de vijelie
Eu vad un om ce-a început sa moara...
Un cântaret cu rostul de la tara
Se duce-acum si n-o sa mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioara...
Demult... Demult... Din cea dintâi clipita,
De când te-au smuls de la batrâna vatra,
Din casa cu sindrile-acoperita,
De-atunci începe moartea-ti nesfârsita,
De-atunci te fura fiecare piatra...
Te-au biruit în stingerea domoala
Straine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfiala,
La orice pas, de pravili nestiute;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocara
Te-ai dus, sarmane suflet de la tara.
Din orice colt mi te prindea o sârma
Si te-alunga un suier de masina...
Avutul tau s-a risipit pe cale,
Te-au parasit si zmei si cosânzene,
T;i s-a uscat si lacrima din gene,
Au amutit si sfaturile tale...
Asa, pe rând, ti-a tot trimis viata
Un nou tâlhar, în orice clipa noua,
Si fara mila-n toata dimineata
Te-a despoiat cu mâinile-amândoua!...
Acuma simt: drumetul da sa moara...
Un oaspe nou îi sta la capatâie,
Încetisor în casa se strecoara,
Cu albe mâini, cu inima bolnava,
Cu ochii arsi de friguri si otrava...
Stapân de-acuma el o sa ramâie.
Privindu-si lung ograda în ruine,
El trist îsi spune gândul ce-l apasa;
„Tu mori acum... dar umbra ta revine,
Si pururi simt ca singur nu ma lasa,
În nopti târzii s-a furisa la mine
Si-o sa ma stiu strain la tine-n casa...“
AGONIE poezie - de Octavian Goga