Cine-i tare şi mare,

Dar minte nu prea are,


Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.


Pe elefant l-au pus în codri la domnie,

Şi de pe neam ei toţi,

De la străbunii săi până la strănepoţi,

Au îndestulă minte;

Dar este rar acel preafericit părinte

Să-i iasă buni copiii toţi.

Şi elefantul meu, oricum era de mare,

A înţelegerii n-avea îndemânare,

Iar blând şi plin de bunătate


Era, cât nu se poate.

Şi iată că la domn au dat bietele oi

O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi


De tot ne jecuiesc”.

– Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!

Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta


Şi-aşa urla:

– Măria ta!


De noi nu te-ndura,

Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă

S-avem cu toţii blană.

Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate:

Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.


– Atâta! domnul le răspunde,

Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde,

Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,

Şi nici un păr mai mult, nimică.



Donici Alexandru >> BIOGRAFIE

Donici >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)