Cand omul, prabusit, la inceput, 
in iarba dusmanoasa si-n tarana
adulmeca-n tarasul greu, pe-o rana, 
miresmele ce se-naltau din lut
si, nemaivrand ostatic sa ramana 
sub zarea strivitoare ca un scut, 
se rasucea s-o urce, renascut
si se-agata de fulgere c-o mana, 
acea cumplita smulgere din smoala
cu palma-ntoarsa ca o cupa goala
fu primul dans în care se zbatu, 
elan de floare palida, involta, 
vibrat pe scari de sunete spre bolta
pe care-n mers il amintesti doar tu.



Doinaș - DOAR TU - Versuri, poezie