Copile, -ţi las drept moştenire
Această limbă fără moarte
şi plină de dumnezeire —
să-i duci lumina mai departe.

Tu limba ta s-o îndrăgeşti —
găseasc-o unii cioturoasă —
pe mama ta cum o iubeşti
nu de atâta că-i frumoasă.

De-atât că ce e maică-i sfânt:
ea ţi-a dat viaţă şi temei, 
că e doar una pe pământ, 
că e a ta, că eşti al ei.

Iar tu — mergând cu ea alături —
te rușinezi de limba ta
şi o îngâni, privind în lături, 
de parcă ai furat ceva.

Dar ştii câţi au căzut sub coasă
şi limba-n gură li s-a fript, 
pentru ca tu s-o ai frumoasă
şi s-o vorbeşti nestingherit?!

Când sabia sărea din teacă
sau când cu sânge-n două-a nins —
ei graiul au ştiut să-l tacă, 
însă de el nu s-au dezis.

Prin pânza lacrimii îi văd
pe cei, stând focul să-i vegheze, 
ce l-au salvat de la prăpăd, 
dar n-au ştiut să se salveze.

Şi hrană-au fost pentru jivine, 
desculţi dansat-au pe cărbuni —
ca să păstreze, pentru tine, 
limba lăsată din străbuni.

Pe cerul slovelor în clocot
fu Eminescu astrul clar;
şi dacă graiul e un clopot —
Dânsul a fost un clopotar.

Şi Mateevici s-a trudit
să-i altoiască, sfântă, viţa.
Şi-n el de viu s-a fost zidit
păstorul cel din „Mioriţa“.

Blestem clipita ceea strâmbă, 
când strănepoţi din viitor
nu vor mai şti: ]n care limbă
vorbit-au străbuneii lor?!

Când huzurind în leneş trai, 
lor, ispitindu-şi paradisul, 
nu le-or păsa în care grai
vorbesc, şi-şi murmură plictisul.

În ţară când au fost intrat
duşmani cu legiuire strâmbă —
întâii ştii cine-au trădat?! —
acei ce s-au dezis de limbă.

Din ei, ades, câte-o lichea, 
mai fiară decât orice fiară, 
punea să tragă-n ţara sa, 
zicând c-o face pentru ţară.

...Mai curg din zodii nişte ani
şi limba, ea ne-ngână iară —
pământul cum ara ţărani, 
dânşii crezând că ei îl ară.

Decât alt grai, ale ei verbe
să nu îţi fie mai presus;
cum nu există graiuri şerbe, 
nici limbi stăpânitoare nu-s.

Laudă graiul tău; în schimb —
ca pătrunjelul vre o babă —
cuvintele acestei limbi
să nu le vinzi de la tarabă.

Şi doina nu va conteni
de noi în lume să vorbească.
Vom fi atât cât vom vorbi
această limbă strămoşească.

Îngenuncheat, ca-ntr-un altar —
în ea trăi-voi mai departe, 
în limba noastră, acest dar
ce-ţi va rămâne după moarte

PREFAȚĂ LA MATEEVICI poezie - de Nicolae Dabija