Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte:
Fericirea ţării inima-i răpeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
Lacrimile udă gânditoarea-i faţă.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
- "Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roşesc
Toţi câţi au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere...
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâţi duşmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în câte case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii câmpul înveleşte.
Şi în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!"

Asfel le vorbeşte... Dar doi soli sosiră,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.

- "Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iară Basta!... nu mai isprăveşte!"
- "Ce doreşte? zice unul din călăi,
Basta porunceşte la vasalii săi!"
- "Să porneşti îndată banda ta în ţară!"
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
- "Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneţi-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!"
- "Este timp!..." şopteşte un ucigător.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitură repede şi tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: "Fraţilor, eu mor...
Spuneţi doamnei mele să nu se mâhnească
Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru ţară şi neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
Niciodată mâna cu străin să daţi!"

La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.


Bolintineanu >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)