Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
 
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, 
dar eu, 
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții, 
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînțeles
se schimbă-n neînţelesuri și mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte. 

(1919)


Lucian Blaga ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - Comentariu literar

1.
Tema poeziei o reprezinta modalitatea de cunoaștere a lumii care se poate realiza numai prin iubire.


2.
Ideea poetica
exprima atitudinea poetului filosof de a proteja misterele lumii prin metafore revelatorii, prin imagini ce scot in evidenta atat opozitia filosofica intre rational si irational cat si o diferenta intre gandirea rationala si cea poetica.

În poezia lui Blaga întâlnim două tipuri de cunoaștere:

  • cea paradisiaca, de tip logic, specifica oamenilor de stiinta, avand ca scop dezlegarea tainelor universului;
  • cea luciferica, de tip poetic, avand ca scop protejarea tainelor universului, potentarea misterului si transformarea acestuia intr-unul si mai mare.

Poetul afirma “Datoria noastra in fata unui mister nu este de a-l dezlega, ci de a-l transforma intr-unul si mai mare” din care putem deduce ca Blaga este adeptul cunoasterii luciferice.

3.
Titlul
textului reprezintă o metaforă revelatorie, lumea este percepută ca o corolă de minuni (o imensă floare cu nestemate petale), pâlpâind de taine. 
Crezul literar al poetului presupune că misterele trebuie adâncite, sporite ca să rămână nesecate (eterne) surse de inspiraţie artistică.
Sintagma „eu nu strivesc” sugerează atitudinea eului liric care protejează misterele universului, nu vrea să le distrugă prin descoperire.
Cuvântul „corolă” se poate referi la o coroană regală, simbolul bogăţiei, al măreţiei, iar prin forma de cerc devine simbolul perfecţiunii, trăsături care devin atributele misterului. „Corola” se poate referi şi la o coroană de flori, reprezentând frumuseţea, gingăşia, viaţa. Dar florile sunt fragile şi asemenea misterelor pot fi distruse uşor prin descoperire.
„Corola” este o metaforă a operei artistice deoarece aşa cum se împletesc florile într-o coroană, aşa se înlănţuie gândurile, sentimentele, alcătuind poezia, adică frumosul artistic, care are ca izvor misterul. Datoria poetului este să protejeze acest izvor artistic pentru că odată distrus, nu se mai poate reface. Cuvântul „minuni” legat de corolă reprezintă ceva frumos, admirabil şi etern, de fapt creaţia care este peste tot şi este a tuturor - „a lumii”.

Titlul analitic ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - înseamnă de fapt ”eu nu distrug tainele universului”.

4.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al autorului, și anume “Poemele luminii”, apărut în 1919 având ca simbol dominant lumina, definit ca „ars poetica” modernă, definind cu anticipație concepția metafizică pe care o va detalia în lucrări filozofice 15 ani mai târziu.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice, interbelice alături de “Testament” de Tudor Arghezi si “Joc secund” de Ion Barbu. 

5.
Opera citata se inscrie in curentul literar numit Modernism, initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, avand ca doctrina ideea ca exista “un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare intre literatura romana si literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului.

Modernismul - curent literar constituit la sfârşitul secolului al XlX-lea, promovat în literatura română de Eugen Lovinescu prin revista „Sburătorul”. Modernismul presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale şi anticonservatoare şi se bazează pe ruptura faţă de trecut şi pe negarea valorilor din etapa anterioară. Modernismul se caracterizează printr-o mare variaţie tematică, poeţii care se încadrează în această tipologie fiind preocupaţi în primul rând de căutarea unor noi teme, de a da naştere unui nou limbaj poetic, care nu mai respectă canoanele anterioare, de a evolua de la epic la liric şi de reducere la lirism. Modernismul cuprinde toate curentele postromantice: simbolism, expresionism, constructivism, suprarealism.

În literatura română expresionismul este reprezentat de Lucian Blaga, în mod deosebit în volumul său de debut ”poemele luminii”, considerat „cartea setei de viaţă”. Pentru expresionişti, creaţia artistică este expresia pură a trăirilor sufleteşti, eul creator dând lucrurilor o expresie nouă, a unei raportări la absolut. Regăsirea esenţelor ameninţate de degradare, revolta unei civilizaţii care uniformizează cultivarea mitului, scindarea subconştientului, transpunerea neliniştii existenţiale în imagini puternice sunt câteva dintre trăsăturile creaţiilor expresioniste.

Iniţial, critica s-a aflat în imposibilitatea de a încadra creaţia lui Blaga într-un curent literar, întreaga sa operă fiind susţinută de sentimentul filozofic. Eugen Lovinescu l-a încadrat printre modernişti, în timp ce G. Călinescu, în Jstoria literaturii romane de la origini până în prezent” îl analizează în capitolul „Ortodoxiştii”. Sistemul filozofic al lui Blaga se desparte de ortodoxism, întrucât lui Dumnezeu, el îi opune entitatea invizibilă numită „Marele Anonim”, misterioasă şi necognoscibilă.


6.
Lucian Blaga a fost filosof, poet, dramaturg si traducator roman. Personalitate impunatoare si polivalenta a culturii romane interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectiva prin elemente de originalitate compatibile cu inscrierea sa la universitate.

7.
Structură: 

În incipitul poeziei este reluat titlul, iar intentia eului liric este de a nu sugruma vraja, taina lumii.

În prima strofa apar enumeratii semnificative precum “in flori, in ochi, pe buze ori morminte”, care semnifica frumusetea, cunoasterea, sarutul si marea taina a mortii.

doua strofa aprinde apozitia dintre “lumina mea” vs. “lumina altora”, aceasta corespunde celor doua tipuri de cunoastere si anume luciferica si paradisiaca.

treia strofa are o nuanta cauzala, exprimand atitudinea eului liric fata de tainele care se realizeaza numai prin iubire.

Poezia are structură antitetică, organizată pe opoziţia „eu” şi „alţii”, adică poetul- artist şi omul raţional. Metafora cunoaşterii luciferice este „lumina mea”, plină de sensibilitate şi perfecţiune. Această cunoaştere se organizează pe succesiunea verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc” şi „iubesc”. Cunoaşterea paradisiacă este metaforizată prin „lumina altora” care „sugrumă vraja”, adică misterele sunt ucise prin raţiune, prin descoperire. în timp ce cunoaşterea paradisiacă este lumina minţii, cunoaşterea luciferică este o lumină nocturnă (de noapte), lunară, care îmbogăţeşte misterul, îl transformă în mister şi mai mare. Poetul recurge la o comparaţie amplă prin care explică metoda lui de cunoaştere: aşa cum lumina lunii redă doar conturul lumii reale, aşa şi poetul îşi sugerează doar sentimentele, gândurile prin poeziile sale.


8.
Obiectul cunoaşterii este misterul, ilustrat în poezie printr-o varietate de metafore: „tainele”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „ne- nţelesuri”, „sfânt mister” şi oferă o bogată sursă de inspiraţie pentru poet. Actul poetic se realizează prin iubire: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Aceste versuri reprezintă locul misterelor, al surselor de inspiraţie: lumea vegetală, lumea umană, lumea sentimentelor şi cea a morţii văzute ca o componentă a existenţei şi reprezentând eternitatea. Blaga priveşte moartea ca pe o integrare în univers, astfel prin operele sale trăieşte etern.

9.
In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor inegala, acest fapt fiind specific poeziei moderne.

Versificaţia poeziei este modernă: versurile sunt inegale şi aritmice; se valorifică ingambamentul ce constă în continuarea ideii poetice în mai multe versuri. Efectul expresiv este mărit prin multitudinea metaforelor referitoare la mister respectiv prin organizarea antitetică a ideii poetice.
„Mi se spune că poezia mea ar fi mistică, metafizică. Poezia mea este, în afară de orice intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcă în general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)

10.
In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem afirma ca in opera citata apar influente mitice si filosofice creandu-se astfel un caracter puternic reflexiv al limbajului. Totodata opera se incadreaza in curentul literar modernism, interbelic.

Poezia este o meditaţie filozofică cu accente lirice, o confesiune (mărturisire) poetică pe tema cunoaşterii, în care este ilustrată atitudinea poetului, care ocroteşte misterele pentru ca acestea să rămână eterne surse de inspiraţie şi astfel cunoaşterea lumii se poate realiza prin creaţie, prin poezie, prin iubirea misterelor.


ALTĂ VARIANTĂ de Comentariu

Elementul în jurul cãruia se construieşte sistemul filozofic este misterul (definit de Blaga ca rezultat al raportului permanent al omului cu lumea şi cu sine însuşi). Raportarea la mister determina cele două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea paradiziacã şi cunoaşterea lucifericã. Cunoaşterea paradiziacã este logică, raţională; ea se fixează asupra obiectului, nedepăşindu-l. Blaga defineşte cunoaşterea luciferică raportatã la mister. Aceasta este problematică şi aduce în sfera cugetării riscul şi eşecul, neliniştea şi aventura, curiozitatea. 

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artã poeticã, întrucât prin mijloacele artistice sunt redate propriile idei despre poezie şi rolul poetului în raport cu universul. Interesul poetului este deplasat de la tehnica poeticã la relaţia poet-lume, poet-creaţie. 

Poezia este înţeleasã ca o formã de potenţare a misterului, consecinţă a unui dezechilibru tragic între spirit şi suflet: „vieţii nu i-am rãmas dator niciun gând, dar i-am rãmas dator toatã viaţa”.

Titlul este o metaforã revelatorie (construcţie a spiritului prin care se încearcă o convenţie a misterului), „corola de minuni a lumii” este o metaforã pentru lume înţeleasă ca „orizont al misterului”. „Corola” a fost interpretatã ca o formã a arhetipului.Titlul implicã deopotrivã lumea şi atitudinea creatorului faţa de lume. Prin utilizarea persoanei I singular („eu”), poetul anunţă o confesiune lirică.

Poezia este structuratã în jurul a doua opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora (configureazã subiectul cunoscãtor într-o manierã personalizatã şi respectiv una nedeterminată).

Ideea poeticã a primei strofe este refuzul plus-cunoaşterii, al cunoaşterii raţionale prin care misterul este revelat. Atitudinea de revoltã este exprimatã prin doua negaţii foarte puternice: „nu strivesc” şi „nu ucid”. Eul poetic are conştiinţa unei existenţe integrate unui orizont al misterului: „Tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Misterul este definit în manierã expresionistã printr-o enumeraţie, putând fi interpretat atât în raport cu lumea, cât şi în raport cu întreaga sa creaţie, anunţand marile teme: florile – elemente generale simbolizând o existenţa ingenuă, ochii apar ca un simbol al cunoaşterii umane reflexive, o temã constantã a creaţiei, buzele reprezintã deopotrivã rostirea şi iubirea, iar mormintele includ marea tainã a morţii.

Ideea poeticã a celei de-a doua strofe este reafirmarea antitezei dintre cunoaşterea poeticã („lumina mea”), înţeleasã ca formã de amplificare a misterului şi cunoaşterea raţionalã („lumina altora”) – formã de distrugere a misterului. Risipirea tainelor apare ca o acţiune nepermisã, ca violare a frumuseţii interioare: „Lumina altora sugrumă vraja nepãtrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”. Se remarcã numãrul mare de cuvinte din câmpul semantic al misterului: „tainã”, „nepãtruns”, „neînţeles”. O amplã parabolã construitã pe analogia cu imaginea lumii (asociatã în poezie cu ideea de cunoaştere) defineşte poezia ca formã de potenţare a misterului: „câteodatã datoria noastra în faţa unui mister nu este sã-l lãmurim, ci sã-l adâncim atât de mult încât sã îl prefacem într-un mister şi mai mare”, „şi tot ce-i neînţeles / se schimbã-n neînţelesuri şi mai mari”. Metafora „largi flori de sfânt mister” implicã ideea sacralitaţii tainelor universului. Creaţia devine astfel singura posibilitate de metamorfozare a „ne-înţelesului”.

Pentru Blaga, actul poetic devine o atitudine subiectivã: „căci eu iubesc” – o modalitate fundamentalã de situare a eului în univers, specificã scriitorilor expresionişti.

Se remarcã şi preferinţa pentru versul liber al cărui ritm interior redã fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor, combinaţiile neobişnuite între cuvinte, prin care limbajul poetic este o formã de recuperare a tãcerii originare, creaţia lui Blaga fiind dominatã de dialectica tãcere-cuvânt, dar depăşeste simplitatea explicaţiei amãnuntului autobiografic. Tãcerea oferã sentimentul totalitaţii, în timp ce cuvântul marcheazã intrarea în temporalitate şi determinare. La Blaga, prin cuvât, Marele Anonim impune lucrurilor constrângerile de timp şi de spaţiu. Modul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerând ideea de comunicare a unui adevãr dintotdeauna, fiind vorba de un prezent etern.
Textul poetic vorbeşte, de altfel, despre o cunoaştere prin raţiune, restrictivã şi alienantã, o cunoaştere al cãrei atribut este dezvãluit abia în finalul poeziei – iubirea. Deoarece cunoaşterea prin iubire este adecvatã adevãrului existenţial, iubirea este cea care animã demersul creator blagian.

„Mi se spune cã poezia mea ar fi misticã, metafizicã. Poezia mea este, în afarã de orice intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcã în general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)


Blaga Lucian >> BIOGRAFIE

Blaga >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)