Te drămuiesc in zgomot si-n tăcere
Si te pandesc in timp, ca pe vanat, 
Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.

Pentru credinta sau pentru tagada, 
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Ca-n oglindirea unui drum de apa, 
Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;
Te-ntrezarii in stele, printre pesti, 
Ca taurul salbatec cand se adapa.

Singuri, acum in marea ta poveste, 
Raman cu tine sa ma mai masor, 
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: “Este!”


Tudor Arghezi ”Psalm 6 (Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere...)” - Comentariu literar (eseu)

Lirica existenţială

Lirica existenţială a lui Arghezi este ilustrată de Psalmi. Definit ca poet aflat „între credinţă şi tăgadă”, Tudor Arghezi a creat - între anii 1927-1967 - 16 psalmi, publicaţi în mai multe volume de poezii: 9 psalmi fac parte din volumul de debut, Cuvinte potrivite, iar ceilalţi din volumele FrunzePoeme noiSilabeNoapte.

De la resemnare la cutezanţă, Arghezi străbate o cale lungă a îndoielii, a căutării lui Dumnezeu, cerând un semn al existenţei sale.

Psalmul este o specie lirică, prin care poetul înalţă un imn religios divinităţii, exprimându-şi sentimentele de smerenie şi laudă pentru măreţia şi atotputernicia fui Dumnezeu. Cuvântul psalm vine de la grecescul „psalmos”, care înseamnă compunere poetică biblică, având caracter de rugăciune, odă, elegie sacră.

Psalmul ”Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere ” a fost publicat în primul volum de poezii al lui Tudor Arghezi, intitulat sugestiv Cuvinte potrivite, din 1927.
 

Imaginarul poetic în ”Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere ”

În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează atitudinea religioasă a eului liric într-o viziune artistică specific argheziană, unde neîncrederea este într-un final revelatoare de adevăruri sacre, de ipostaze suprarealiste care vin a confirma existența divinității, oricât de mari și logice ar părea tentațiile de a gusta din contrariu. 
 

Tema poeziei

Oscilarea poetului între a crede necondiționat în Dumnezeu şi a tăgădui existența Divinităţii, izvorâtă din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu aceasta.

Structura

Psalmul este structurat în patru catrene

Strofa întâi

Strofa întâi exprimă îndoiala poetului privind existenţa lui Dumnezeu, pe care îl caută şi îl pândeşte demult: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere / Şi te pândesc în timp, ea pe vânat”. Comparaţia din ultimul vers citat ilustrează dorinţa arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenţei lui Dumnezeu.

Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin întrebări filozofice, ceea ce înseamnă că a meditat îndelung la atotputernicia divinităţii, măreţie sugerată de metafora „şoimul”: „Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?”.

Incertitudinea eului liric exprimă o cutezanţă impresionantă, deoarece el se întreabă, printr-o interogaţie retorică de natură filozofică - „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” -, în sensul că, în sufletul său ar putea muri credinţa sau, dimpotrivă, ar putea deveni smerit, cerând îndurare în genunchi.

 

Strofa a doua

Strofa a doua începe cu crezul filozofic al lui Arghezi - „Pentru credinţă sau pentru tăgadă” - sugerând pendularea eului liric între a crede necondiţionat în Dumnezeu şi a tăgădui existenţa Divinităţii.

Poetul caută cu înfrigurare dovezi palpabile pentru găsirea Atotputernicului - „Te caut dârz şi fără de folos” - dar eşecul îl face neîncrezător, credinţa rămâne pentru el numai un vis frumos, pe care nu cutează să-i alunge: „Eşti visul meu, din toate, cel frumos / Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”.

 

Strofa a treia

Strofa a treia evidenţiază iluzia descoperirii lui Dumnezeu, idee sugerată prin comparaţia „Ca-n oglindirea unui drum de apă”, care exprimă totodată şi preocuparea meditativă, de reflectare profundă a eului poetic privind relaţia omului cu Divinitatea.

Îndoiala despre existenţa lui Dumnezeu este accentuată în versul „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”, printr-o adresare explicită, psalmistul folosind repetiţia verbului „a părea”, care exprimă incertitudinea, nesiguranţa.

Credinţa că Dumnezeu a făcut lumea este exprimată metaforic, prin simbolul cosmic „stele” şi elementele terestre „peştii”, „taurul sălbatec”, psalmistul folosind tot un verb al incertitudinii „te-ntrezării”, sugerând că omul este apt pentru a crede că El se găseşte pretutindeni în univers.

 

Ultima strofă

Ultima strofă este ilustrativă pentru esenţa credinţei religioase, răspândite prin povestea biblică a creştinismului. Psalmistul nu renunţă la setea de cunoaştere, la căutarea certitudinilor care să ateste, în concepţia sa, existenţa lui Dumnezeu.

Cutezanţa lui nu este mânată de orgoliu, nu din ambiţie umană doreşte să se măsoare cu Dumnezeu - „Rămân cu tine să mă mai măsor / Fără să vreau să ies biruitor” -, ci din aspiraţie filozofică.

Căutarea de certitudini, de dovezi palpabile, care să ateste existenţa lui Divinităţii, este ilustrată explicit în ultimul vers al psalmului: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”.

Disperarea şi nădejdea totodată, care-l frământă pe poet toată viaţa şi care străbate ca o axă întreaga creaţie lirică, sunt aici accentuate de verbul auditiv „urlu”, iar izbânda credinţei este evidenţiată prin cel mai definitoriu verb care ar putea exprima „existenţa” divină: „Este!”.

În concluzie, relaţia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanentă pendulare între a crede şi a tăgădui existenţa Lui, o continuă căutare de certitudini şi dovezi palpabile, ceea ce denotă frământarea interioară şi neliniştea fără sfârşit, de care poetul a fost tulburat întreaga viaţă.

Limbajul artistic

Stilul psalmilor arghezieni este inspirat atât din literatura religioasă creştină, cât şi din limbajul popular şi din mitologia autohtonă. În raportul omului cu Dumnezeu, în viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza, în Psalmi, următoarele atitudini esenţiale; neliniştea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdea credinţei.

Expresivitatea

Expresivitatea psalmilor arghezieni este inspirată atât din literatura religioasă creştină, cât şi din limbajul popular şi din mitologia autohtonă, în acest psalm predomină limbajul popular, ilustrat prin cuvinte populare, exprimate mai ales prin verbe - „te drămuiesc”, „să te dobor”, „să mă mai măsor”, „să te pipăi”, „să urlu”, pentru a da oralitate stilului, sugerând capacitatea poetului de a comunica în mod firesc şi direct cu Dumnezeu.

Sugestia textului poetic este reprezentată de figurile de stil: epitete - „te caut dârz”, „visul meu [...] cel frumos”, „taurul sălbatec”, „marea ta poveste”, „să ies biruitor”, comparaţii - „Şi te pândesc în timp, ca pe vânat”, „Ca-n oglindirea unui drum de apă”, „Ca taurul sălbatec când s-adapă”, care accentuează îndoiala filozofică, precum şi metafora de factură populară „şoimul meu cel căutat”, care sugerează Divinitatea.

În Vântule, pământule, Tudor Arghezi mărturisea cu o sinceritate totală: „Mă rog Ţie pentru că Ţi-s stelele frumoase, pentru că ai urzit azurul, pentru că ai făcut caprele şi copacii şi Ţi-ai răspândit fiinţa Ta în toate seminţele şi în toate făpturile, cu care, fără voia mea, mă simt legat, fie că Tu ştii sau nu ştii. Mă rog Ţie, Doamne, să nu mai fiu eu însumi”.



Arghezi Tudor >> BIOGRAFIE

Arghezi >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)