Ne ia drept niște spărgători și hoți
Și niște haimanale,
Crezînd că tot umblăm după parale
Și după giuvaierele Mariei - Sale.
Le leagă noduri, le chitește într-ascuns,
Că să ne mință, cu lumină el le-a uns
Și le arată doar pe dinafară,
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care ține totul să îngroape.
Îl supără să le vedem mai de aproape.
Că nici n-ajunge mînă la zăvoare
Și se zgîrceşte și te doare.
Pe toate celea scrisă-i fără carte,
Pedapsa lui - " Primejdie de moarte ",
Pe om, pe bobul mic și pe gîndac,
Pîn' la sămînța cît un vîrf de ac.
Nu mai vorbesc de cele mari detot;
Pînă la ele să ajung nu pot.
De cum atingi ceva, ori moare aia,
Ori tu, că peste tot văpaia
Lui umblă ca un fulger orb, și trece,
Și arde, și ucide, nevăzută, molcomă și rece.
Nu zic și eu sunt tot o haimana,
Dar drag îmi ești, Sfinția -Ta,
Și pot să mă -ncumet să jur
Că umblu, nu să fur,
Dar ispitit, să văd, și cuvios,
Cum drămuieşti tu bezna de frumos,
De-ai pus-o pretutindeni cîte-un pic,
Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,
Nici nu mă bag în meșteșugul tău.
Dar, vezi, că de părerea ta îmi pare rău.
1959