Eminescu - EPIGONII - Comentariu Literar

Poezia EPIGONII - reprezintă manifestul literar al poetului, în care Eminescu exprimă crezul său artistic. Acesta crede că prezentul poate și trebuie să fie modelat, astfel că să atingă măcar o mică parte din ceea ce reușeau, la vremea lor, înaintașii. Autorul e convins că ideile mișcă lumea, iar printre făuritorii ei ar fi și poeții - care dau glas năzuințelor unui neam. 

>> poezia EPIGONII de Mihai Eminescu

Epigonii de Mihai Eminescu comentariu


Mihai Eminescu se încadrează pe sine în rândul epigonilor (”Epigon" = urmaș nedemn al unui înaintaș ilustru). Prin această asemuire, care ar trebui înțeleasă retoric - adresată unei societăți tot mai dezaxate și rupte de valori, poetul se face distins printre contemporani. E și o modestie, dar înainte de toate o aleasă morală.

Se presupune că titlul poeziei ar fi unul împrumutat din literatura germană, ”Die Epigonen” (1836), una din operele centrale ale lui Karl Leberecht Immermann (1796 - 1840) - un reprezentant al romantismului.

Poezia EPIGONII a fost publicată în revista "Convorbiri Literare", fiind datată cu 15 august 1870 .

Opera e construită pe antiteza între trecutul măreț și prezentul decăzut. Comparația ar fi inspirată și din finalul scrierii lui Schiller "Ieremiada". Poetul aduce un elogiu înaintașilor sinceri, animați de nobile idealuri, și îi critică pe contemporanii superficiali, lipsiți de idealuri. O antiteză romantică între trecut și prezent face obiectul unei constatări în "Scrisoarea a III-a ".

O mărturie ce caracterizează poemul EPIGONII, ne-a parvenit de la însăși Eminescu, care într-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi, menționează: "ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, dar rece... Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi, și - cred - cu drept".

Epigonii comentariu pe strofe

În prima strofă trecutul este idealizat, mitizat; poetul ne transpune într-un tărâm edenic, într-o atmosferă de basm:

"Când privesc zilele de-aur a scriturelor române , 
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine"

Nostalgia vârstelor mitice ale umanității, a timpilor originari e prezentă în întreaga creație eminesciană. Metaforele și epitetele primei strofe "visări dulci și senine", "dulci și mândre primăveri" amintesc limbajul poetic pașoptist. Criticul Ștefan Cazimir susținea că în lirica eminesciană exista patru motive centrale, "stele cardinale": gândirea, cântul, visul, plânsul. Gândirea și cântarea sunt dominante și în aceasta poezie. Strofa întâi deschide prima parte a poeziei închinată trecutului.

Ca și "Scrisorile ", "Epigonii " are o structura biplană: partea I (11 strofe) - oda închinata trecutului, partea a II ( 8 strofe ) - conține elemente de satiră.

Observăm predominarea interesului etic asupra celui estetic. Predecesorii sunt elogiați nu pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci pentru că într-adevăr te mișca acea naivitate sinceră cu care lucrau ei.

Începutul strofei a II-a: "Vad poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere" - exprimă prin comparație, rigoarea matematică a limbajului, travaliul lucid. Eminescu folosește în elogierea înaintașilor - metafore sugestive și caracterizări lapidare:
"Cichideal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic".

În prima etapă, poezia este echilibrată cu cântecul bardului. Cântul avea o valoare primordială în epocile mitice: "Văcărescu, cantând dulce a iubirii primăvară".

Sunt elogiați: Sihleanu - ”liră de argint”, Donici, iscusit fabulist - "cuib de-nțelepciune"; Pann - ”cel isteț ca un proverb". Autorul introduce sentimentul regretului dispariției acelor valori reprezentate de înaintași: ”s-au dus toți”, exprimând nostalgia pentru timpurile mitice: "s-au dus cu toate pe o cale nenturnată".

Eminescu închină o întreagă strofa lui Eliade Rădulescu, referindu-se la ciclul sau de poezii biblice. Redeșteptând miturile seculare ale neamului, Eliade pune temeliile unui viziuni profetice, dobândind o aură de apostol care își domina epoca:
"Eliad zidea din visuri și din basme seculare / Delta biblicelor sunte, profețiilor amare" . Eliade reprezintă acea primă parte a antitezei - unde e loc de o poezie vizionară și profetică.

Strofa următoare exprima admirația poetului pentru înaintașii sai pașoptiști: Cezar Bolliac, Vasile Cârlova (”Odă oștirii române”), Grigore Alexandrescu (”Anul 1940”).

Dimitrie Bolintineanu e evocat cu poezia sa "O fata tânără pe patul morții" - o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra prizonieră"), de André Chénier, publicată în suplimentul "Curierul de ambe sexe" al ”Convorbirilor Literare”.

În ipostază simbolică e reprezentat Andrei Mureșan, comparat cu "miticul poet", simbol al orfismului: "Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită, / Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită".

Un deosebit respect îi poartă lui Costache (Constantin) Negruzzi - căruia îi dedică o întreagă strofă, meritul său e cel de a reînvia epocile glorioase: "Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne, / Caci pe mucedele pagini stau domniile române".

Eminescu închină trei strofe lui Vasile Alecsandri, considerându-l ”rege al poeziei” pentru o activitate literară complexă: ”Doine", ”Lacramioare”, ”Margaritarele", poezia de inspirație folclorică, istorică, de dragoste, legende istorice, romanul "Dridri":
"S-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze iți doinește, ce cu fluierul iți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri"

Alecsandri e întruchiparea simbolică celui de al treilea motiv central, folosit de poet în creația sa lirică - puterea creatoare a visului, poezia e un instrument prin care se exprima visul cosmosului:
"Sau visând cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal".

 

Partea a doua a antitezei, alcătuita din 8 stofe, este o satiră la adresa contemporanilor. Se observă contrastul dintre trecutul luminat de credință și prezentul sceptic și înjosit, împotriva căruia se ridica sarcasmul satirei. Contrastul e realizat prin contrapunerea dintre pronumele ”noi - voi”. Remarcăm mișcarea sacadata a frazei, eliptice sau interogative.

Criticul Ioana Em.Petrescu distinge termenii constanți ai vocabularului poetic eminescian: "masca", "fraza", "convenția", desemnând mimarea profanatoare a unor sentimente și atitudini:
"Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază".

Poetul se integrează în rândul epigonilor, dar se distinge chiar prin aceasta poezie. Spre deosebire de prima parte, contemporanii nu sunt nominalizați - ei fiind: demagogi, superficiali, sceptici, lipsiți de sinceritate.

Ca și partea întâi trecutul suferă un înalt proces de idealizare: "Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă". Înaintașii sunt elogiați pentru patriotismul, sinceritatea sentimentelor și entuziasmul lor.

Preluând o imagine din profesorul și poetul român Vasile Fabian Bob (1795-1836): "S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece", Eminescu sugerează ca momentul prezent reprezinta un regres față de trecut, unde contemporanii mimează doar valori autentice, ca "Epigonii" răstoarnă ordinea fireasca a timpului: "Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri".

Înaintașii sunt elogiați pentru vizionarismul lor, care lipsește cu desăvârșire contemporanilor: "Ați visat zile de aur pe - astă lume de amar" .

Versul, "Moartea succede vieții, viata succede la moarte" exprima ideea trecerii timpului și implicit a lumii, succesiunea ciclica a vieții și a morții. Și dacă se ajunge la concluzia poetului - "Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte" - atunci tot el, prin demersurile de mai sus, sugerează că e important să nu călcăm pământul degeaba, ci să lăsăm urme demne în trecerea noastră pe pământ.

Eminescu strecoară două definiții în penultima strofă - descifrarea semnelor existentei - pentru cugetare, iar poezia - un însoțitor din umbră, o plăsmuire divină (un înger) - ce poate fi relevată doar de oamenii culți și elevați spiritual.

În versul final: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi” își pune din plin amprenta pesimismul schopenhauerian.

 

Poemul „Epigonii" poate fi privit și interpretat nu numai ca o artă poetică, dar și ca un compendiu de istorie a literaturii române în versuri. E un mesaj eminescian de regăsire națională, de luminare și cultivare a virtuților.