T. Arghezi - TESTAMENT
Poezia „Testament” reprezintă o foaie de parcurs pentru urmași, care se succed în ritmul vieții, făcând loc generațiilor viitoare, însă care se alimentează din trecutul națiunii. Un trecut - care doar prin voință și fermitate în acțiuni se poate preschimba într-un viitor mai bun, însă, odată lăsat la întâmplare, rămâne a fi unul cu serioase accente de degradare socială.

>> poezia TESTAMENT de T. Arghezi


“Testament” de Tudor Arghezi
face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane. În același curent modernist am putea incadra și  “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga și “Joc Secund” de Ion BarbuModernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârşitul sec. al XlX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, desemnat ca opusul tradiţionalismului interbelic. Se manifestă ca un fenomen de ruptură faţă de vechile formule estetice şi însumează toate curentele post-romantice, ca simbolismul, expresionismul, curentele avangardiste. Începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului Eugen Lovinescu, conducătorul revistei „Sburătorul” şi al societăţii cu acelaşi nume, care lansează direcţiile de modernizare ale literaturii române. Lovinescu numeşte modern orice formă novatoare a creaţiei artistice, astfel modernismul poate fi conceput ca un factor de progres în vederea sincronizării cu literatura europeană a vremii. Această sincronizare se realizează pe baza imitaţiei în concordanţă cu spiritul veacului. Evoluţia culturii nu se mai realizează pe baza unor forme moştenite, ci mai ales prin împrumutarea de forme noi care se dezvoltă pe fond propriu românesc. În vederea modernizării literaturii române, Lovinescu propune ca poezia să evolueze de la epic spre liric, tematica operelor literare să fie inspirată de viaţa citadină, să se intelectualizeze poezia.

Poezia „Testament” prefațează volumul de debut al autorului „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927.

Titlul vrea să sugereze mesajul , tradiţia, moştenirea spirituală, pe care o generaţie o lasă altei generaţii. El semnifică treapta pe care o urcă poetul după un lung trecut de trudă şi suferinţă al generaţiilor. „Testament” este nu numai limbajul sacru al omenirii, dar şi cel dator să realizeze comunicarea intre generaţii care nu se vor intilni niciodată altfel. El impleteşte problema prototipului uman cu mitul morţii, cu ritualul naţional.

Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire unui fiu spiritual - îmbrăcând forma unei ”cărți”. Textul poetic fiind conceput ca un monologal eroului literar.

„Testament” este o meditaţie, deoarece este o specie a genului liric care exprimă, cu mijloace artistice, reflecţii asupra existenţei. Accentul se pune pe sentimente şi lirismul se imbină cu reflecţia filozofică. Autorul este – in acelaşi timp – poet şi filozof. Poezia apare ca o  imbinare a unei profunde gîndiri cu o vibrantă expresie emoţională şi se incepe cu un pretext al meditaţiei, iar in partea a doua se prezintă gîndurile şi sentimentele poetului faţă de cele infăţişate. Este utilizată pe larg antiteza, iar tema este dezvoltată de Tudor Arghezi printr-o continuă căutare a unei definiţii poetice a conceptelor de poet şi poezie. Sunt prezente citeva prototipuri: Părintele (poetul), Fiul (cititorul), Străbunul, Dumnezeu, Stăpînul, Domniţa , realizaţi printr-o tipizare simbolică.

Opera dată - este o artă poetică modernă, pentru că prezintă o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în artistic, estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și actul de creație.

Compoziţional, poezia are trei secvenţe poetice, prima sugerând legătura dintre poet şi urmaşi, a doua prezintă rolul estetic şi social al poeziei, iar a treia secvenţă conţine definirea operei artistice.

Prin vocativul ”fiule”, poetul intelege o intreaga generatie de tineri care are datoria de a prelua aceasta zestre culturala, ”cartea” devenind treapta dintre generații.

Poetul este un căutător, un deschizător de drumuri , iar poezia este o cale, un drum, o treaptă: „Prin rîpi şi gropi adînci,/ Suite de bătrînii mei pe brînci”.

Poetul este un centru al universului, poezia este o sinteză intre conţinut şi formă: „Slova de foc şi slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită”.

Cartea, creaţia artistică este şi mesagerul durerii, de aceea datoria, misiunea poetului este să scrie despre suferinţele şi durerile trecutului. Cartea, astfel, va răzbuna suferinţele trecutului, tot ceea ce au îndurat strămoşii „Biciul răbdat se- ntoarce în cuvinte”; „Şi dând în vârf… / Rodul durerii…” Poezia devine astfel un document spiritual, dar şi unul social care mângâie şi alină, pedepseşte şi răzbună.

Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul fran­cez Charles Baudelaire. Prin unicul său volum de po­ezie, Florile răului, Baudelaire lărgeşte conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a urâtului. Arghezi, la rândul lui, consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” 

De-a lungul timpului omenirea a evoluat de la munca fizică la cea intelectuală, cartea fiind, aşadar, o oglindă a evoluţiei. Pentru accentuarea valorii cărţii şi al efortului pe care l-a făcut şi el, recurge la o serie de antiteze: cuvintele folosite în trecut pentru îndemnul vitelor el le-a transformat în „cuvinte potrivite” care sunt capabile să exprime frumosul artistic prin poezie. Cuvântul, devenit instrument poetic este înnobilat prin poezie: „le-am prefăcut în versuri şi-n icoane” ; „făcui din zdrenţe muguri şi coroane”; „veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Prin aceste versuri este sugerat programul estetic al lui Arghezi, eul liric afirmând că şi urâtul îşi are frumuseţile ei, poate deveni material poetic, sursă de inspiraţie. Poetul, prin munca şi efortul depus reuşeşte să transforme urâtul în frumos artistic exprimând ideea că adevărata artă este purificatoare.

Poezia, metaforizată printr-o domniţă care suferă, oferă posibilitate generaţiei viitoare să cunoască trecutul, poetul devine „robul” care transmite prin munca lui grea cititorilor („Domnului”) valorile adevărate prin creaţiile sale.