Tudor Arghezi - FLORI DE MUCIGAI
Tudor Arghezi revoluționează atât limbajul poetic al vremii sale, în raport cu mijloacele de expresie tradiționale, cât și tematicele abordate.

Arghezi traversează mai multe epoci literare și orientări estetice, dar lirica lui e reprezentativă, în primul rând, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale. Ov. Crohmălniceanu afirma că “Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei româneşti interbelice”.

>> poezia FLORI DE MUCIGAI de Tudor Arghezi



”Flori de mucigai” - eseu BAC


Modernismul 

Literatura interbelică este dominată de manifestarea a două direcții principale: tradiționalismul şi modernismul. Modernismul cuprinde mișcările artistice care exprimă, în mod categoric, desprinderea de tradiție. Moderniştii sunt atraşi de metafizică şi transcendenţă, făcând din cunoașterea spirituală o preocupare esențială. În poezia românească, modernismul poate fi recunoscut în expresionismul lui Lucian Blaga, în ermetismul lui Ion Barbu, în „estetica urâtului”, a „florilor de mucigai”, din creaţia lui Tudor Arghezi.


Volumul ”Flori de mucigai” - estetica uratului

Volumul ”Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită, câteva luni, de Arghezi, între zidurile închisorii Văcăreşti, din motive politice. Lumea pe care o cunoaște aici, e o lume decăzută, lipsită de speranţă, conturată în poezii precum „Galere”, „Ion Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi un strop de umanitate care o face să-şi dezvăluie o anume frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este poezie”. Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic, transformându-se în frumosul artei.

Tema poeziei ”Flori de mucigai”

Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca temă definirea condiţiei existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă, degradată, a unei umanităţi decăzute.

Semnificația titlului poeziei ”Flori de mucigai”

Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în „estetica urâtului”, reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care Hugo Friedrich definea poezia modernă. Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui Charles Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne. „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii. Asocierea celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”. „Florile de mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil, al damnării şi al întunericului.

 

”Flori de mucigai” Rezumat, Comentariu literar

Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă,  de 16 versuri, defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul creator la realitatea lumii în care trăieşte artistul, accentuând adeziunea lui T. Arghezi la „estetica urâtului”.

Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „am scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „ scriu”.

Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa eului liric este marcată prin verbul la persoana I, „am scris”.

Încă din primul vers,  arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului, accentuând ideea de tristeţe.

Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de suportul şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi „vulturul” simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.

Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă metaforă a condiţiei umane.

  În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”. Desacralizarea este o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne. Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut”  şi folosirea unor termeni consideraţi de tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale poeziei moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovare în limbajul poetic.

A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei („un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o lume  ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o gheară/  Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.

 Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului creator.  „Unghiile de la mâna stângă” sunt o metaforă a inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului „altfel”.

 Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului damnat, care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.

Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea sufletească pe care o transmite poetul. Se remarcă  epitetele (“stihuri de groapă, de sete de apă şi de foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”), metaforele flori de mucigai”, „unghia îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţiamă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”.

Concluzii

Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă estetică în literatura română şi ilustrând o sensibilitate de tip modern. Formulată ca un monolog liric, arta poetică argheziană este o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de artist. El va continua să scrie, deşi actul creator îi provoacă suferinţă, deşi el implică însingurarea şi lipsa ajutorului divin. Creaţia apare ca o posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia argheziană devine astfel o confesiune  emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să transforme urâtul în valoare estetică.