Dan, căpitan de plai este un poem romantic, fiindcă are ca temă exaltarea trecutului glorios („Ai timpilor eroici imagina augustă”).

Dan este un erou excepţional. El trăieşte într-o profundă comuniune cu natura patriei, deci ca un erou mitic, în faţa căruia „munţii albi ca dânsul senclină-n depărtare“, fiindcă munţii sunt făpturi mitologice (ca în balada Mioriţa: „Preoţi munţii mari“). Dan este un luptător pentru bine, frumos şi adevăr, împotriva celor răi, ucigaşi şi vicleni („Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie / Pe cei care prin lume purtau bici de urgie“). El ar fi vrut ca lumea să fie bună („El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu“) şi i se pare că este „prea largă pentru rău!“. Dan este un viteaz. Îşi iubeşte ţara şi de aceea, când aceasta este în primejdie şi-l cheamă: „La luptă, Dane!“, el nu şovăie: „Să vânture ca pleava oştirile duşmane“. Dan este un personaj simbol, care reprezintă poporul român în lupta lui pentru apărarea fiinţei naţionale. De aceea, faţă de duşmani, „a lui mânie ca trăsnetul era / În patru mari hotare tuna şi fulgera“.

Împrejurările, în care acţionează Dan, sunt excepţionale, fiindcă tătarii erau foarte cruzi, prădau, ucideau şi distrugeau totul, pe unde treceau. Tema poemului este lupta pentru apărarea fiinţei naţionale. Eroii Dan, Ursan, Fulga, alături de arcaşii din Orhei, sunt gata oricând să lupte pentru ţară şi neam. De aceea, când Dan aduce vestea „Ne calc păgânii, frate, şi ţara-i la pieire!“, Ursan se pregăteşte imediat de luptă şi „mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan“. Conflictul este naţional, iar subiectul este o imagine a luptei permanente, pe care a dus-o poporul român spre a-şi apăra ţara. Imaginea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este evocată în momentul când l-a împuternicit pe Ursan să ia în primire o mare întindere de pământ ca răsplată, atunci când l-a prins pe hanul Mârza. În acelaşi timp, Dan îşi aminteşte cum l-a învăţat Ştefan cel Mare şi Sfânt să trăiască. De aceea 136 tema ar putea fi enunţată într-o lumină realistă, adică Moldova în perioada de decadenţă de după Ştefan cel Mare şi Sfânt. Puterea credinţei, vitejia, curăţenia, iubirea ţării şi a neamului sunt trăsăturile, care caracterizează poporul român şi sunt puterea, în faţa căreia armatele duşmane, mult mai numeroase, se dovedesc a fi neputincioase. Scutul viu de răzeşi, construit de Ştefan cel Mare şi Sfânt în jurul Moldovei, este treptat sfărâmat. Procesul va forma subiectul romanului lui Mihail Sadoveanu Neamul Şoimăreştilor.

Evaziunea în trecutul istoric este romantică. Vasile Alecsandri alege, ca şi în poemul Dumbrava Roşie, un eveniment semnificativ din istoria ţării, care să-i îndreptăţească mesajul patriotic de afirmare a conştiinţei naţionale, de cultivare a sentimentului patriotic, înscriindu-se în programul Daciei literare şi al generaţiei de scriitori de la 1848.

Antiteza dintre Dan şi Ghirai pune în evidenţă două laturi: una a dreptăţii creştine, reprezentată de Dan, şi alta a bestialităţii păgâne, reprezentată de hanul Ghirai. Ca şi Baiazid, sultanul turc, din Scrisoarea III de Mihail Eminescu, Ghirai reprezintă tipul cuceritorului orgolios, care-l întreabă pe Dan: „Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?“. Dan răspunde senin şi demn: „Ea pleacă fruntea-n pace“, fiindcă ştie că legea creştină îi va aduce mântuirea, iar pe păgâni i-aşteaptă pieirea. Ameninţările lui Ghirai nu au pentru el nici o valoare, iar propunerea hanului tătar de a-şi părăsi legea creştină o respinge ca pe o viclenie satanică.

Motivul comuniunii dintre om şi natură este specific poporului român şi prezenţa lui în poem este expresia aderării poetului la estetica romantică. El este sugerat, când Dan află de năvălirea tătară, când ascultă dialogul a doi bătrâni stejari, iar când vine de dincolo de Nistru, ca să mai sărute o dată pământul ţării, acesta „tresare“ şi îl „recunoaşte“. Vasile Alecsandri întregeşte această apartenenţă a poemului la programul curentului romantic, prin răpirea lui Ursan de către fiica sa, Fulga, din mijlocul păgânilor, prin hainele bărbăteşti, pe care le poartă Fulga, prin felul în care Dan locuieşte, retras ca un pustnic, în munţi. Răpirile, deghizările, evaziunile sunt procedee romantice.

Dan este o imagine simbolică a poporului român, constrâns să-şi apere permanent fiinţa naţională. Slujba lui Dan, dată de domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt, era de căpitan de plai, adică de apărător al hotarelor ţării: „Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi / Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei“. El nu se teme să umble noaptea prin „codrii fioroşi“, însoţit de vulturi: „Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ / Făceau un cortegi falnic eroului drumeţ“. El trăieşte ca un şoim într-o peşteră („În peştera de stăncă pe-un munte păduratic“). Viaţa lui este curată, ca a unui pustnic: „Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară“. El reuneşte, astfel, cele două tipuri umane, caracteristice pentru epoca feudală: eroul şi ascetul. De 137 aceea dobândeşte capacitatea de a înţelege graiul naturii. Când ascultă cuvintele a doi vechi stejari, el află nenorocirea ce loveşte ţara: „E sabie în ţară! Au năvălit tătarii! Şi-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii!“. Dragostea de ţară şi de neam îl determină să-şi ia paloşul din cui, să-şi facă cruce, rugând pe Dumnezeu să-i dea zile, până când va strivi toţi şerpii de pe plai: „O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai / Pân’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!“. Dan îl ia cu sine la luptă pe Ursan, care face pârtii largi prin oastea tătară cu-al său buzdugan, în timp ce el, ca un stâlp de pară, îi taie cu paloşul. Când Ursan este lovit de o săgeată şi cade de pe cal, Dan îl apără cu preţul vieţii sale: „Căci paloşu-i năpraznic e vultur de oţel“. Tătarii izbutesc să-l lovească cu o săgeată şi pe Dan. Rănit, el vede cum Fulga îl răpeşte pe Ursan din mijlocul tătarilor şi cum vin în ajutor arcaşii din Orhei.

Căzut prizonier la tătari, Dan refuză cu demnitate să-şi părăsească legea strămoşească, creştină ortodoxă şi să devină păgân, închinător la Zoroastru, cum erau tătarii. Aceeaşi propunere i s-a făcut Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi, fiindcă a refuzat, a fost martirizat. Există, deci, o profundă concordanţă între realitatea istorică, religioasă şi conţinutul poemului. Dan refuză darurile viclene ale hanului Ghirai: „Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân, nu voi“. Credinţa ortodoxă, în care a venit, şi-o păstrează ca pe un odor, fiindcă prin ea a dus o viaţă curată: „Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc“ şi va avea după moarte o mântuire, o viaţă eternă, binecuvântată: „Şi vreau cu faţa albă, senin să mă sfârşesc,“ iar „Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine“. Propunerea hanului tătar este o cursă vicleană, care ar însemna pierderea vieţii eterne: „o cupă plină de amaruri“. El îi cere lui Ghirai să-i împlinească ultima dorinţă înainte de moarte, să mai sărute o dată pământul ţării. Ghirai, uimit, îi dă calul său şi Dan, fericit, trece Nistrul şi sărută pământul drag al ţării, care „tresare şi care-l recunoaşte“. El se întoarce şi moare în cortul hanului tătar, oferind duşmanilor săi o lecţie de demnitate, de cinste, de vitejie, de dragoste de ţară („Având o viaţă verde în timpul tinereţii / Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!“).