Nicolae Dabija - poezii

Lirica lui Nicolae Dabija este o poezie a legendelor şi Memoriei.

Nicolae Dabija a marcat o generaţie de creaţie care a venit în momentul de luptă pentru cultură, în momentul când poporul avea nevoie de un al treilea ochi prin care să descopere adevărul. În vreme de cumpănă naţională, când homo sovieticus ameninţa să topească identitatea popoarelor într-un imperiu roşu, scriitorul a reuşit să străbată graniţele imperialiste şi să se conecteze la un alt univers, a reuşit să străbată calea pe care au dibuit-o şi pe care i-au orientat generaţiile anterioare.


>> Biografie Nicolae Dabija

Selecție din Poezii de Nicolae Dabija

Indice ALFABETIC :

Nicolae Dabija - Alb pe alb
Nicolae Dabija - Balada
Nicolae Dabija - Bătrânii
Nicolae Dabija - Biserica din Căușeni
Nicolae Dabija - Blestem
Nicolae Dabija - Ca şi cum
Nicolae Dabija - Cosmar
Nicolae Dabija - Lupoaica
Nicolae Dabija - Dragoste-însingurată
Nicolae Dabija - Icoană
Nicolae Dabija - Îndrăgostiți
Nicolae Dabija - Mi-i teamă de o carte
Nicolae Dabija - Ochiul al treilea
Nicolae Dabija - Poem
Nicolae Dabija - Prefață la Mateevici
Nicolae Dabija - Restauratorul de tablouri
Nicolae Dabija - Toamna devreme
Nicolae Dabija - Țara mea de dincolo de Prut
Nicolae Dabija - Vârsta de trecere
Nicolae Dabija - Zidul

Poezii de dragoste de Nicolae Dabija

Poem

Doru-mi-i de Dumneavoastră:
ca unui zid - de o fereastră.

Blestem

Te blestem sa ramâi cea mai 
frumoasa – 
cum e gelos pe mine Dumnezeu
ca stiu când iesi si stiu 
când intri-n casa – 
si numai eu sa te iubesc...
Doar eu!

Gelos pe iarba si gelos pe vânt, 
gelos pe raza ce se scutura din stea
si leaga cerurile de pamânt – 
te blestem sa ramâi n u m a i 
a mea.

Si-n vremea care trece, care vine
pe tine cea cum alta nu-i sub 
soare
sa ma iubesti – t e b l e s t e m – 
doar pe mine
si de acest blestem sa n-ai 
scapare. 

Alte poezii de Nicolae Dabija

Balada

Cat traim pe-acest pamant 
Mai avem un lucru sfant: 
O campie, un sat natal, 
O clopotnita pe deal.

Cat avem o tara sfanta 
Si un nai care mai canta, 
Cat parintii vii ne sant, 
Mai exista ceva sfant.

Cat padurile ne dor
Si avem un viitor, 
Cat trecutu-l tinem minte -
Mai exista lucruri sfinte.


Cat Luceafarul rasare 
Si in cer e sarbatoare 
Si e pace pe pamant 
Mai exista ceva sfant.

Cat avem un sat, departe, 
Si un grai ce n-are moarte, 
Cat ai- cui zice „parinte!"
Mai exista lucruri sfinte.

Cat durea-ne-vor izvoare 
Ori un cantec ce dispare, 
Cat mai avem ceva sfant 
Vom trai pe-acest pamant.


Țara mea de dincolo de Prut

Țara mea de dincolo de Prut, 
mi s-a dat porunca sa te uit, 
sa te sterg din minte c-un burete, 
patria mea pusa la perete.

Si, ca-n anii nostri cei mai tristi, 
iar sa ma prefac ca nu existi, 
iar sa ma prefac ca nu pot plânge 
si ca alta-i ruda mea de sânge.

Țara mea de dincolo de Prut, 
numai lacrima daca-ti mai este scut, 
numai dorul te mai apara de rele, 
tara trista-a Pruturilor mele.

Mi se-ngaduie si-acum, ca mai-nainte, 
sa bocesc cu câteva cuvinte.
Trec pe strada, necajit, si-mi zic: 
of, mai bine mut – decât peltic!

Iar, scripturile gândite de strabuni 
mi se zice c-ar fi pline de minciuni 
si ca viitorul meu a si trecut, 
tara mea de dincolo de Prut.

Tara mea de dincolo de Prut, 
am sa-ncerc, daca-am sa pot sa uit; 
si, cum scriu la carte-naintasii, 
am sa încerc ca sa-mi iubesc vrajmasii.

Dara dincolo de moarte, tara-a mea, 
nu ma parasi, nu ma lasa − 
când chema-ma-va la Dânsul, Dumnezeu, 
te implor sa spui ca sunt al tau.

Tara mea de dincolo de Prut, 
mi s-a dat porunca sa te uit.
...Dar de-o fi sa mi te uit, suflet al meu, 
uite-ma pre mine Dumnezeu!
 

Ca şi cum

Ca şi cum ai deschide geamul cu respirarea.
Ca şi cum rugul ar plânge cu fum
Şi ramul cu floarea.
Ca şi cum.

Ca şi cum ar ninge cu fluturi
peste ruguri şi-acestea s-ar stinge.
Ca şi cum n-ai putea să te bucuri
decât atunci când ai plânge.

Ca şi cum steaua ce-abia se mai ţine
ar evapora marea în care cădea.
Ca şi cum ţi-ar fi dor de mine
abia după ce m-ai uita.

Ca şi cum cele bucoavne ar fi
pline cu triste gângănii.
Şi pe cer, ca şi cum, ai citi
urme de reni şi de sănii.

Ca şi cum zările, toate, ar foşni
şi ploaia s-ar umple cu fum.
Ca şi cum m-ai iubi, ca şi cum te-aş iubi.
Ca şi cum, ca şi cum... 


Mi-i teamă de o carte

Mi-i teamă de o carte (o văd ades şi-n vis) 
pe care aş deschide-o-nfrigurat
şi-n paginile ei aş da de-odat...
de toate versurile pe care incâ nu le-am scris.

De care sufletul mi-i însă, îmbibat:
precum de apă un burete; 
şi solie - din partea lor - mi-i orice vis curat, 
şi mi-i devreme ora cea tîrzie.

Parcă mă văd citind - în acea carte 
doar pîn'la mijloc orice poezie, 
ştiind ce-i scris, de-odata, mai departe, 
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.

Şi ochii-ar luneca, pustii de gînduri -
ca peste un destin ce se amînă -
peste acele, dragi şi sfinte, rînduri, 
precum transcrise de-o străină mînă.

Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;
şi în amurguri vechi, cu iz amar, -
eu cartea ceea-aş răsfoi-o, arare;
ca pe-osânditul propriul meu dosar.


Prefață la Mateevici

Copile, -ţi las drept moştenire
Această limbă fără moarte
şi plină de dumnezeire —
să-i duci lumina mai departe.

Tu limba ta s-o îndrăgeşti —
găseasc-o unii cioturoasă —
pe mama ta cum o iubeşti
nu de atâta că-i frumoasă.

De-atât că ce e maică-i sfânt:
ea ţi-a dat viaţă şi temei, 
că e doar una pe pământ, 
că e a ta, că eşti al ei.

Iar tu — mergând cu ea alături —
te rușinezi de limba ta
şi o îngâni, privind în lături, 
de parcă ai furat ceva.

Dar ştii câţi au căzut sub coasă
şi limba-n gură li s-a fript, 
pentru ca tu s-o ai frumoasă
şi s-o vorbeşti nestingherit?!

Când sabia sărea din teacă
sau când cu sânge-n două-a nins —
ei graiul au ştiut să-l tacă, 
însă de el nu s-au dezis.

Prin pânza lacrimii îi văd
pe cei, stând focul să-i vegheze, 
ce l-au salvat de la prăpăd, 
dar n-au ştiut să se salveze.

Şi hrană-au fost pentru jivine, 
desculţi dansat-au pe cărbuni —
ca să păstreze, pentru tine, 
limba lăsată din străbuni.

Pe cerul slovelor în clocot
fu Eminescu astrul clar;
şi dacă graiul e un clopot —
Dânsul a fost un clopotar.

Şi Mateevici s-a trudit
să-i altoiască, sfântă, viţa.
Şi-n el de viu s-a fost zidit
păstorul cel din „Mioriţa“.

Blestem clipita ceea strâmbă, 
când strănepoţi din viitor
nu vor mai şti: ]n care limbă
vorbit-au străbuneii lor?!

Când huzurind în leneş trai, 
lor, ispitindu-şi paradisul, 
nu le-or păsa în care grai
vorbesc, şi-şi murmură plictisul.

În ţară când au fost intrat
duşmani cu legiuire strâmbă —
întâii ştii cine-au trădat?! —
acei ce s-au dezis de limbă.

Din ei, ades, câte-o lichea, 
mai fiară decât orice fiară, 
punea să tragă-n ţara sa, 
zicând c-o face pentru ţară.

...Mai curg din zodii nişte ani
şi limba, ea ne-ngână iară —
pământul cum ara ţărani, 
dânşii crezând că ei îl ară.

Decât alt grai, ale ei verbe
să nu îţi fie mai presus;
cum nu există graiuri şerbe, 
nici limbi stăpânitoare nu-s.

Laudă graiul tău; în schimb —
ca pătrunjelul vre o babă —
cuvintele acestei limbi
să nu le vinzi de la tarabă.

Şi doina nu va conteni
de noi în lume să vorbească.
Vom fi atât cât vom vorbi
această limbă strămoşească.

Îngenuncheat, ca-ntr-un altar —
în ea trăi-voi mai departe, 
în limba noastră, acest dar
ce-ţi va rămâne după moarte

 

Biserica din Căușeni

Schitu-ntre vii si morţi -
stă ca un legământ:
Pe jumătate-n cer. 
Pe jumătate-n pământ.


Toamna devreme

Lumina zilei către apus
ca o frunză tremură-n vânt.
Am prea multe de spus
şi – nici un cuvânt. 


Îndrăgostiți

O ploaie să sfarme asfalturile,
aşteptăm o ploaie să ne răzbune -
peste noapte, pe străzi, să ţâşnească iarba închisă
şi noi să alergăm prin ea, dând de vulpi, strecurate, nebune.

Să-nmugurească uşile, să sloboadă lăstari:
dimineaţa, oamenii să deschidă-nfrunzită fereastra-
miraţi, fericiţi, buimăciţi să iasă în stradă...

Am scris, mai demult, versuri lingi despre asta.


Coșmar

În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân` şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaser㠖 săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur, 
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni, 
numai c-au uitat limba română, 
dar în buletine-s „moldoveni”.

M-au cinstit cu ţuică din licheni, 
m-au servit cu colţunaşi din peşte, 
şi mi se jurau că-s moldoveni, 
doar c㠖 nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi, -
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru”.

Şi-am bocit cu ei la despărţire, 
şi mi-au dat şi-un colte de mamut, 
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care-l tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
- Sunt şi eu tot moldovan, ca voi, 
numai... c-am uitat „maldaveneşte”.

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns, 
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui, 
în discuţii şi – afişat – în presă, 
de strămoşii şi de limba lui, 
Iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu, 
el mai mult Moldova că-şi iubeşte, 
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

...Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
„moldoveanule”, cum zici să te numesc, 
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-vai să cârteşti, 
că-astă ţară cu-al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât, 
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

...În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân` şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaser㠖 săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi, 
mă trezesc şi-mi zic: doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

1988

 

Zidul

Desenez o fereastră în zid, 
în zidul surd, ca o moarte, 
şi mă prefac c-o deschid
şi privesc pân-departe.

Doamne, ce sfinte peisaje
dat mi-i să văd uneori:
ce arbori cresc pe blindaje, 
sau pe tranşee ce flori!

Soarele şade în ierbi încâlcit, 
pământu-i de spice mai greu;
şi aproape că sunt fericit
în faţa peretelui meu.

...Desenez o fereastră-n zid, şi
se cască-o spărtură: în ea
m-aş teme să cad de n-aş fi
legat ca un lanţ de podea. 


Icoană

N-am să uit, pe-un şes podit cu pai,
câte zile-or fi să-mi mai rămână:
o căruţă trasă de doi cai
şi în ea - o femeie bătrână.

Carul scârţâia din osii, sfânt,
şi-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce.
că bătrâna duce - sau aduce?
o căruţă plină de pământ.

Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,
parcă se ruga, cu ochii duşi;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
şi lumina prinsă în ţăruşi.

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă
şi privea tot timpul înainte:
poate-şi aducea strămoşii-acasă,
poate-şi avea carul cu morminte?

Şi am vrut să-i strig o întrebare:
Spune, unde duci acel pământ?

E ţărână scoasă de vânzare?
sau ţărâna propriului mormânt?!

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?
Ori, poate, -i pământ răscumpărat
de pe la străbunii dumitale
care îl vândură altui sat?

Şi o urmării, fără de grai,
până se topi cu tot cu cai
în ţărâna şesului acel.

...Cea icoană o mai văd şi-acum
fără-asemănare-n univers:
o femeie şi doi cai pe drum
şi-o căruţă-mbătrânind din mers.


Alb pe alb

În loc de geam avea - pus anume -
pe perete, un tablou cu codru şi mare,
prin care se uita la lume,
şi lumea-i părea foşnitoare.

Marea fremăta, codrii - înmugureau
şi-nfrunzeau, fără veste,
ori - se-acopereau cu omăt...
Fericiţi cei care se uită la lume
prin tablouri ca prin nişte ferestre.

Şi-o văd.


Vârsta de trecere

Am, Doamne, treizeci şi trei de ani
şi-s numai bun de răstignit,
şi-s numai hun de pus pe crucea
poemului desăvîrşit,

poemului care-ar putea 
cu-o clipă iarna s-o amâne. 
Sînt pedepsit azi pentru-o gafă
pe care o voi face-o mîine.

Revolta sângelui din mine 
se domoleşte în părinţi.
Dar unde-i Iuda sa mă vîndă 
pentru cei treizeci de arginţi?!

Se-ntinde-amurgul peste ziduri
precum un muşchi trandafiriu; 
cînd moartea-mi face blând cu ochiul,
eu mai învăţ sa fiu, să fiu ...


Bătrânii

Aşteaptă: în prag sau pridvor, 
zilele vin, tăcut, ca o moarte.
Iar eu privesc lacrima lor 
ca pe-un peisaj de departe.

Dragoste însingurată

Iepure, de frica celor o mie de ogari,
care în sine însuşi se ascunde. 
O, tu, Mare Roşie cu gheţari. 
Minut cu şaizeci şi una de secunde.

Muzică tăcută. Tăcere sonoră.
Zeu ce nu crede nici dînsul in sine,
Viaţă care încape-ntr-o oră
Umbră din alte gradine.

Amintire dintr-o viaţă anterioară.
Sau - din una ce se amînă.
Două ruguri cu-o singură para.
Doua duminici într-o saptămînâ.

Ce dragoste stranie! Şi ce dor enorm!
Numai cel singur le va cunoaşte,
Parcă ea urmează acum a se naşte,
cînd mie moartea-mi aşterne să dorm.


Restauratorul de tablouri

Restaurează, corectează
al păsării zbor.
Dumnezeu le pozează 
pentru frescele lor.

Adaugă puţin foc sub cazane
şi chin pe chipul celor traşi pe roată;
îl prind mai bine pe Isus în piroane,
răstignindu-l încă o data.

Iartă-i, Doamne, pre ei
pentru mocnitul lor talant, 
poate că-n careva dintre 
se iroseşte-un Rembrandt.

Pe ei, robi ai penelurilor şi ai peniţelor,
care oblojesc fiece pom boinav,-
ei şterg de colb aurele simţilor, 
le curăţa încălţările de praf.

Corectează bolţi şi platani,
cu o scânteie aprind sori tereştri -
ca şi cum ar mai fi contemporani
cu marii maeştri.

Descâlcesc din raze vreun astru
sau scot galere bătrâne din ceaţă, 
ei cerul îl fac mai albastru
şi ierbii i-adaugă verdeaţă.

Confundă-n veci duminica si lunea,
tăcând din sfîntul lor talent risipa,
cum, zi de zi, ei corectează lumea -
aceşti Rafaiaeli de o clipă.


Ochiul al treilea 

Îmi vine din ce în ce mai greu
să deosebesc primăvara de rai, lacrimile de stropi-
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

Tot mai greu mi-i, nu pot distinge
urzica pictată - de urzică,
în ea văd o minge-n altă minge
şi mingea cea mai mare e-n mingea cea mică.

Plouă cu seminţe, fără puteri
le măturăm şi le ardem, pe câmpul arat...
Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri
va fi doar mâine cu adevărat.

Ierbile, munţii ne seamănă nouă,
norii, frunzele - la fel;
e parcă pace, parcă plouă
în viitorul spionat de el.

Toate lucrurile făcute cu ochii închişi
le duc la capăt cu el; un corb
bătrân, îl văd tânăr peste caişi
cu ochiul al treilea, care nu-i orb...


De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu
să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi -
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

Lupoaica

„Bade Ioane, se întreaba cu jale
mai înainte ca licoarea sa-si beie, 
tu care-ai domesticit animale
de ce nu poti domestici o femeie?!”

Lacrima-i cade – pic! – în paharul cu bere:
„Asa e mai buna…, râde cu fata-n pufoaica:
„La viata mea, am crezut ca iubesc o muiere, 
dar, domnii mei, am iubit o lupoaica…”

„Împartisem cu ea patul, fereastra, cutia postala…”, 
povestea, sorbind din pahar licar de luna, 
ca sa-si trezeasca mesenii din piroteala:
„E greu sa iubesti femeie si lup împreuna…”

Si-apoi, când toata lumea uita de dânsul, zicea
târziu de tot, cu vocea lui suferinda:
„Chiar si-acum ea musca din inima mea, 
când cine stie prin care coclauri colinda…”