Nichita Stănescu - poezii

Nichita Stãnescu, marele magician al cuvintelor si necuvintelor, un generos incurabil, nu putea sã nu fie tentat sã ne arate lucruri vãzute numai de el.


Unii considera ca poetul a folosit în poezia sa conceptele matematice si filozofice ale vremii - fapt negat de poet, căci nu putea amesteca un sistem cu altul. ”Poetul nu urmãreste sã afle adevãrul, ci sentimentul de adevãr.” spunea N. Stănescu. 

El ne oferã sansa sã ne apropiem de poezia si gândurile sale, pentru a-l întelege. Metodele propuse sunt tot atâtea instrumente noi de cercetare, atât pentru a-l descoperi pe el ca poet si vizionar, cât si pentru a ne descoperi pe noi însine. 


>> Biografie Nichita Stănescu

Selecție din Poezii de Nichita Stănescu

Indice ALFABETIC :

Nichita Stanescu - 56 De Ani
Nichita Stanescu - A Cincea Elegie
Nichita Stanescu - A Cumpara Un Caine
Nichita Stanescu - A Mea
Nichita Stanescu - A Saptea Elegie
Nichita Stanescu - A Unsprezecea Elegie
Nichita Stanescu - Aceasta Tara De Vis
Nichita Stanescu - Acelasi Gand
Nichita Stanescu - Acest Bloc De Nervi
Nichita Stanescu - Adolescenti Pe Mare
Nichita Stanescu - Aeroport De Toamna
Nichita Stanescu - Aeroport In Seara
Nichita Stanescu - Ah, copacule
Nichita Stanescu - Ai Vazut Vreodata...
Nichita Stanescu - Alfa
Nichita Stanescu - Alta matematica
Nichita Stanescu - Animal Sideral
Nichita Stanescu - Arbor Invers
Nichita Stanescu - Ars poetica
Nichita Stanescu - Artemis
Nichita Stanescu - Aterizarea
Nichita Stanescu - Atât de mândru ea mergea
Nichita Stanescu - Atât de repede
Nichita Stanescu - Ausweis
Nichita Stanescu - Autoportret
Nichita Stanescu - Autoportret în a patra dimensiune
Nichita Stanescu - Avertisment
Nichita Stanescu - Axios
Nichita Stanescu - Balada motanului
Nichita Stanescu - Basorelief Cu Indragostiti
Nichita Stanescu - Bate întotdeauna alt clopot
Nichita Stanescu - Blestemat, ah, ochi de piatră
Nichita Stanescu - Blândele şi ferocele activităţi ale însufleţitelor şi neînsufleţitelor
Nichita Stanescu - Briza
Nichita Stanescu - Cantec De Luna Noua
Nichita Stanescu - Cantec Fara Raspuns
Nichita Stanescu - Cantec de dor
Nichita Stanescu - Cantec de iarna
Nichita Stanescu - Cantec nesocotit
Nichita Stanescu - Cantec vechi de luna noua
Nichita Stanescu - Cantecul privirilor
Nichita Stanescu - Catre Galateea
Nichita Stanescu - Catre Hypnos
Nichita Stanescu - Catre fantanar
Nichita Stanescu - Cavaler Al Florii De Cires
Nichita Stanescu - Ce Vis Ciudat Ma Strabatu Azi Noapte...
Nichita Stanescu - Ce bine ca esti
Nichita Stanescu - Ce este viaţa? Când începe şi încotro se îndreaptă?
Nichita Stanescu - Ce fel de tren
Nichita Stanescu - Ce rază
Nichita Stanescu - Cea mai scumpă de pe lume
Nichita Stanescu - Ceas Cu Luna
Nichita Stanescu - Cel mai bătrân
Nichita Stanescu - Cele noua raiuri
Nichita Stanescu - Ciresar
Nichita Stanescu - Leoaica tânara, iubirea

Poezii de dragoste de Nichita Stănescu

Același Gând

Fereste-te sa ai dreptate
Când esti îndragostit!
Mai bine sa ai umbra, 
mai bine sa ai raza, 
mai bine sa ai lacrima, 
mai bine sa ai orice altceva!
Un om îndragostit când are dreptate
E un om singur, 
Numai tristetea are dreptate.
Tu, mai bine sa ai bolovani, 
mai bine sa ai vulturi, 
mai bine sa ai albul zapezii!
 

Cantec Fara Raspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare, 
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, 
mereu frageda, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi uibind, femeie gingasa
ca firul de iraba ce taie în doua
luna varateca, azvârlind-o în ape, 
despartita de ea însasi
ca doi îndragostiti dupa îmbratisare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, 
soare caprui rasarindu-mi peste umar, 
tragând dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri, fara umbra?

De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat, 
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind, iubire, 
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazând. Ca o rasuflare-aburita de ger.
 

Cantec de dor

Ma culcasem langa glasul tau.
Era tare bine acolo si sanii tai calzi
imi pastrau tamplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.
Poate ceva despre crengile si apele
care ti-au cutreierat noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit 
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.
Ma jucam cu palmele in zulufii tai.
Erau tare indaratnici
si tu nu ma mai bagai in seama.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plangeai
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag si de blandete.
Nu-mi mai amintesc de ce plangeai, 
Ma culcasem langa glasul tau si 
te iubeam.
 

Acest Bloc De Nervi

Acest bloc de nervi se-nvârte încet
pe senile.
El vine, da, vine direct
dulceato, la tine.

O, lasa-ma sa te iubesc cu trupul meu
pe care mi l-am fost cioplit din pietre, 
ori din al treilea cântat mereu
cel de cocos pe care-l plânse Petre.

Nu te cunosc si nici nu vreau, 
dar ca un ochi ma pironeste aspra
vorbirea ta de singur zeu
si, si tacerea dumneavoastra.

O, lasa-ma, sa nu mai fii, 
sa fiu acela care-ti duce
mai înainte ca sa-nvii
trupul tau alb, urcat pe cruce.

Ai Vazut Vreodata...

Ai vazut vreodata vreo pasare
s-o usture aerul pe care-l zboara?
Crezi tu, iubito, ca pestele
se zgârie de apa lui sarata?

Putem noi doi sa credem oare
mirosului ca nu se simte bine în nari?
Poti tu, obositor sa crezi ca fara mine
ai naste un rasarit de stea?

Haide, ne face pe piele basici
behaitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu sa ramânem flamânzi?
Spune da, si ramânem.
 

Cantec De Luna Noua

Incet, sub pasii ceasului venit, 
se sterge, sur, noptirea-albastra
...si tot mai e ceva neîmplinit
si singur, în iubirea noastra...

Poate ca doina asta veche
tacerile le cerne rând pe rând, 
de iti rasuna în ureche
pe dupa ceturi luna lunecând

Nelinisti vechi, si glasul lor hoinar
spre nestiut încet ne mâna
Ne-oprim o clipa... apoi mergem iar
prin ceata uda, mâna-n mâna

si vazul tau pe piept imi suie
ca un paianjen beat. si nu imi spui
ca mi s-a prins surâsu-ti amarui
de buze, fata amaruie

Chemarile ne scutura în sân
durut zornaitoarea salba...
...........................
Si de-as fi fost copac batrân, batrân, 
tu ai fi fost o frunza alba

sau poate înserarea.
 

Cantec nesocotit

Ti-am mesterit banuti de fier, 
sa-mi vinzi un ceas din sanii tai 
zbucnind in vine zurgalai, 
cand flamanzeam de vis si cer... 

...Dar scalda calda, nurii puri 
iubeau ciorchinul cel manat 
Si inima ti-ai semanat 
in colbul plin de scrematuri. 

Ti-am banuit arginti cu zimti, 
uitarea ta sa-mi vinzi pe ei, 
cand rodul florilor din tei 
imi flamanzeau o stea in dinti. 

...Dar vrajitoare de nefiri, 
descantece turnasi in prag 
Mi-ai dat fiertura de omag 
sa te descant din amintiri...

Ce bine ca esti

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele, 
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare 
mereu dureroasa, minunata mereu. 

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte, 
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se, 
doua culori ce nu s-au vazut niciodata, 
una foarte de jos, intoarsa spre pamânt, 
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.
 

Leoaica tânara, iubirea

Leoaica tinara, iubirea
mi-ai sarit în fata.
Ma pindise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt în fata, 
m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura, 
când mai larg, când mai aproape, 
ca o stringere de ape.
Si privirea-n sus tisni, 
curcubeu taiat în doua, 
si auzul o-ntilni
tocmai lânga ciorcarlii.

Mi-am dus mâna la sprinceana, 
la timpla si la barbie, 
dar mâna nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert în stralucire, 
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene, 
inca-o vreme, 
si-nca-o vreme...
 

Catre Galateea

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume, 
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale, 
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre
si ma rog de tine, 
naste-ma.

Stiu tot ce e mai departe de tine, 
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele, 
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si ma rog de tine, 
naste-ma.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi, 
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale, 
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau, 
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu, 
pe carc mi-I plec in fata ta si ma rog de tine, 
naste-ma. Naste-ma.

Cea mai scumpă de pe lume

Spune-mi care mamă-anume
cea mai scumpă e pe lume?
Puii toţi au zis de păsări, 
zarzării au zis de zarzări, 
peştişorii de peştoaică, 
ursuleţii de ursoaică, 
şerpişorii de şerpoaică, 
tigrişorii de tigroaică, 
mânjii toţi au zis de iepe, 
firul cepii-a zis de cepe, 
nucii toţi au zis de nucă, 
cucii toţi au zis de cucă, 
toţi pisoii, de pisică, 
iară eu, de-a mea mămică.
Orice mamă e anume
cea mai scumpă de pe lume!

Alte poezii de Nichita Stănescu

Ce este viaţa? Când începe şi încotro se îndreaptă?

În toate părțile deodată, zise
cel fără părți.
Într-o singură parte, zise
Partea.

Ce este?
Cum, ce este?
Este, pur și simplu.
Adică E, adică S, adică T, adică E.

Primul E mai vechi decât ultimul E.
Atât.

Ce rază

Eu dezamăgesc crima, 
trădez trădarea de a fi.
Tu dezamăgeşti crima, 
trădezi natura.
Faţă de fapte noi suntem pedepsiţi, 
faţă de lucruri
noi suntem chiar lucrurile.
Suntem un timp.
Ce rază, doamne, ce rază!
 


A Cincea Elegie

N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze, 
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari.
Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor, 
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor, 
tribunale rotunde, tribunale aeriene, 
tribunale subtiri, racoroase.
Iata-ma condamnat pentru nestiinta, 
pentru plictiseala, pentru neliniste, 
pentru nemiscare.
Sentinte scrise în limba sîmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare, 
racoroase penitente gri, hotarîte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit, 
încerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta...
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic, 
si-aceasta stare de spirit, ea însasi, 
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil, 
la o perpetua asteptare, 
la o încordare a întelesurilor în ele însele
pîna iau forma merelor, frunzelor, 
umbrelor, 
pasarilor.
 

A Saptea Elegie

"Traiesc in numele pasarilor, 
Dar mai ales in numele zborului.
Cred ca am aripi, 
Dar ele nu se vad."
 

A Unsprezecea Elegie

Intrare-n muncile de primavara

I

Inima mai mare decît trupul, 
sarind din toate partile deodata
si prabusindu-se din toate partile-napoi, 
asupra lui, 
ca o distrugatoare ploaie de lava, 

tu, continut mai mare decît forma, iata
cunoasterea de sine, iata
de ce materia-n dureri se naste din ea însasi, 
ca sa poata muri.

Moare numai cel care se stie pe sine, 
se naste numai cel care îsi este
siesi martor.

Ar trebui sa alerg, mi-am spus, 
dar pentru asta va trebui mai întîi
sa-mi întorc sufletul
spre nemiscatorii mei stramosi, 
retrasi în turnurile propriilor oase, 
asemenea maduvei, 
nemiscati
aidoma lucruilor duse pîna la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este
nemiscat în el însusi
se poate misca, 
numai cel care e singur în sine
e însotit; si stie ca, nearatata, inima
se va prabusi mai puternic spre propriul ei
centru
sau, 
sparta-n planete, se va lasa cotropita
de vietati si de planete, 

sau
întinsa va sta pe sub piramide, 
ca înapoia unui piept strain.



II

Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînteles.

Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
si nu se mai vede.

Totul este atît de perfect
în primavara, 
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunostinta de el, 
ca despre-o rasarire de iarba marturisita
de cuvinte gurii care le rosteste.
marturisita de gura inimii, 
de inima sîmburelui ei, 
cel în el însusi nemiscat, aidoma
sîmburelui pamîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de brate ale gravitatiei, 

strîngînd la sine totul si deodata
într-o îmbratisare atît de puternica, 
încît îi sare printre brate miscarea.



III

Voi alerga, deci, în toate partile
deodata, 
dupa propria mea inima voi alerga, 
asemeni unui car de lupta
tras din toate partile simultan
de o hergelie de cai biciuiti.



IV

Voi alerga pîna cînd înaintarea, goana, 
ea însasi ma va întrece
si se va îndeparta de mine
aidoma cojii fructului de samînta, 
pîna cînd alergarea
chiar în ea însasi va alerga, si va sta.
Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tînar
Întîmpinîndu-si iubita.



V

Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea
sa ma-ntreaca, 
dupa ce
miscîndu-se-n sine va sta
ca de piatra, sau
mai degraba asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii, 
ma voi privi în toate lucrurile, 
voi îmbratisa cu mine însumi
toate lucrurile deodata, 
iar ele
ma vor azvîrli înapoi, dupa ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.



VI

Iata-ma
ramînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig, 
înapoi, spre mine însumi alerg, 
smulgîndu-ma de pretutindeni, 
smulgîndu-ma de dinaintea mea, 
dinapoia mea, din dreapta, si
din stînga mea, de deasupra, si
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni si daruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele, 
pamîntului - aer, 
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.



VII

... trup ciudat, trup asimetric, 
mirat de el însusi
în prezenta sferelor, 

mirat stînd în fata soarelui, 
asteptînd cu rabdare sa-i creasca luminii
un trup pe masura.



VIII

A te sprijini de propriul tau pamînt
cînd esti samînta, cînd iarna
îsi lichifiaza oasele albe si lungi
si primavara se ridica.

A te sprijini de propria tara
cînd, omule, esti singur, cînd esti bîntuit
de neiubire, 
sau pur si simplu cînd iarna
se descompune si primavara
îsi misca spatiul sferic
asemenea inimii
din sine însasi spre margini.

A intra curatit în muncile
de primavara, 
a spune semintelor ca sînt seminte, 
a spune pamîntului ca e pamînt!

Dar mai înainte de toate, 
noi sîntem semintele, noi sîntem
cei vazuti din toate partile deodata, 
ca si cum am locui de-a dreptul într-un ochi, 

sau un cîmp, pe care-n loc de iarba
cresc priviri - si noi cu noi însine
deodata, duri, aproape metalici, 
cosim firele, astfel ca ele
sa fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul carora traim
si pe care
inima noastra le-a nascut.

Dar mai înainte de toate, 
noi suntem semintele si ne pregatim
din noi însine sa ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poarta numele primaverii...

A fi înauntrul fenomenelor, mereu
înauntrul fenomenelor.

A fi samînta si a te sprijini
de propriul tau pamînt.
 

Alta matematica

Noi ştim că unu ori unu fac unu, 
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu, 
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu, 
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi, 
dar eu şi cu tine, 
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur, 
o varză împărţită la un steag
fac un porc, 
un cal fără un tramvai
face un înger, 
o conopidă plus un ou, 
face un astragal...

Numai tu şi cu mine 
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Blândele şi ferocele activităţi ale însufleţitelor şi neînsufleţitelor

I

Deodata gandul mi s-a schimbat in vedere
si ea a inceput sa ma doara
ca o dezmortire
Un fel de crestere de picior
pentru salt pe secunda.

Deodata, totul a inceput sa treaca si sa se treaca
sa nu mai stea si, -
sa se alerge.

Ghimpi mi-au crescut in interior
intepand ceea ce ar fi trebuit sa ma inveleasca.

Sa rupi ce n-a existt niciodata
si ruptura sa-ti fie lumina
durere ca o tromba
in absolutul desert!

II

M-am pomenit mancand fara sa-mi fie foame
m-am pomenit respirand lapte
fara a ma fi sufocat vreodata
inainte de aceasta.

M-a incercat un sentiment
ca o apasare
cand niciodata avusesem greutate
Mai tarziu am stiut ca el era frica.

Din necuprins ma micsorasem deci.
Altfel cum ?
Altfel de ce ?

Cata singuratate
a fi!
Ce fel de unu si total
a avea!

Nici tarzii si nici devreme
rupturi ale desavarsitei linisti
Lumini, pentru ca lumina
menita este punctului.

III

Si pentru ca deodata suntem multi
si pentru ca deodata exista sus si exista jos
si pentru ca deodata ne este foame unul de altul
si pentru ca deodata avem inceput si vom avea sfarsit
sentimentul numit frica ne-a daruit cu guri
sentimentul numit unu ne-a imbracat in fapturi.

IV

De ce ne-o fi trebuit noua lumina
si ce este aceasta ruptura numita lumina
De ce a trebuit sa devenim puncte
cand nefiind eram totul.
 

Catre fantanar

Nu sapa prea adanc, iti zic, 
nu sapa prea adanc, nu sapa
ca o sa dai de cer
ca o sa dai de cer
de alt cer, de alte stele, iti zic
de alt cer, de alte stele
si acolo, intre ele, de alt pamant.


Catre Hypnos

I

Ei dormeau. Ei se nasteau dormind;
strigat prin somn cadeau cuvintele
nascându-i din ultima silaba.

Cresteau dormind, se îndragosteau
dormind si nunta
si-o celebrau în somn.

Întemeiau asezari de cuvinte, în somn.
Femeile lor nasteau în somn, 
iar ei, cu totii, îmbatrâneau
în somn
si mureau astfel.

Tineri dormind, le luau locul
în vis, 
noi si sfâsietoare cuvinte adormite
înlocuiau
vechile, profund adormitele
cuvinte.

II
Dar sa se trezeasca, 
aceasta
nu o voia, nici unul.

Ei traiau în somn pentru ca
numai în vis
traiau cu tot trupul deodata.

Pasarile lor zburau dormind, 
pestii lor înotau dormind.
Caii lor galopau în somn
si toamna
în vii, se coceau struguri
de vis.

Nimenea si
nici unul nu voia sa se trezeasca, 
pentru ca numai astfel
forma lor le apartinea
în întregime si toata
deodata.

III

Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau ca cei ce sunt treji
nu traiesc în ei însisi.

Spuneau ca cei treji
nu sunt altceva decât
privire, atunci când privesc, 
auz, atunci când aud, 
durere, atunci când se-ndurereaza.

Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau ca cei ce sunt treji
nu sunt în stare
sa-si locuiasca
tot trupul deodata
ci, 
ca si cum ar fi goi
pe dinauntru, 
ei, cei treji, alearga tot timpul
în ei însisi
fiind rând pe rând
numai o glezna
sau
numai o tâmpla
sau
numai un brat, -
restul trupului azvârlindu-si-l
rând pe rând în tenebre.

IV

Ei îi urau pe cei treji
numindu-i
"Cei fara de trup"

Dar ura lor
din când în când devenea
colosala
pentru ca, spuneau ei, 
însasi privirea se poate trezi
si-atunci în ea nu mai traiesc
toate culorile deodata, 
… însusi auzul se poate trezi
si-atunci în el
nu mai traiesc
toate sunetele deodata

Si însasi culoarea se poate trezi
si-atunci în ea
nu mai traiesc
toate vibratiile deodata

Si însusi sunetul se poate trezi
si-atunci în el
nu mai traiesc
toate amintirile deodata…

V

Ei dormeau. Ei se nasteau dormind.
Se înmulteau dormind.
Mureau dormind.
Dar tot timpul erau identici
Cu trupul lor.

Ei traiau în vis
si chiar si arborii
ca sa-i adumbreasca trebuiau
mai întâi sa adoarma
putând numai astfel sa-si zvârle
peste trupurile lor întregi
si umbra si radacinile lor.
 

Ars poetica

Îmi învăţam cuvintele să iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.

Le arătam arborii
şi pe cele care nu vroiau să foşnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.

Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.

Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
între cornul taurului şi iarba,
între stelele negre ale luminii şi pământ,
între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinaţie,
numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,
de la ea însăşi,
la ea însăşi.

Atât de repede

Atât de repede ne vine insomnia
brodându-ne fiinţe din afară.
Vrei pielea mea să-ţi fie iia
care te-mbracă domnişoară?

Vrei tu să vreau să fii fiind
un fel de trup de arătare
şi să te-nvăţ cum eşti murind
femeie-n pielea dumitale?

În pietre vrei, în recii fulgi
în dulcele meu strigăt de iubire...
Stai, nu fugi, o, tu ce fugi
călcând pe viaţa mea subţire.
 

Bate întotdeauna alt clopot

Bate întotdeauna alt clopot, 
genunchii mei stau în altă biserică
şi-n altă vreme.
Peste mine doarme alt înger.
Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun:
- Du-te, du-te, nu vezi că eşti altul?
El îmi răspunde:
- Lasă-mă, mai lasă-mă puţin, 
mi-e foarte somn, 
mai lasă-mă puţin...
De ce te uiţi, că eşti şi tu altul!
 

Cel mai bătrîn

Noi am fost primii, oamenii aceştia din prezent.
Noi suntem cei mai vechi, 
noi suntem primii, oamenii aceştia din prezent
şi singurateci.

Peştii şi păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
şi umbra care-o lasă arborii
cînd sunt.

Noi suntem cei mai vechi
iar tot ce este
e-o decădere din vechimea celor vechi, 
e un semnal.

Noi am îmbogăţit vederea şi auzul, 
mirosul, pipăitul
şi gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi.
 

Ce fel de tren

Ce fel de tren marfar eşti tu
dacă ţi-e trupul meu şină de carne;
Cel fel de măr eşti tu
dacă ţi-e ramură viaţa mea?

Eu locuiesc într-un tril
de privighetoare.
Dorm cu ceafa pe nota Do
şi-mi încalţ piciorul
într-un saxofon.

Du-te, îmi strigă ciocanul.
du-te, 
du-te idiotule de cui de fier, 
du-te;
Nu vezi că te bat în palma
unui crucificat?!
 

Alfa

Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului, 
inima mea se consumă.

Capul meu, ca o flacără de lumânare, 
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.

El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.

Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul -
Minunat prilej de sete - marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi, -
arzându-ţi mâinile.
 

Cele noua raiuri

Fiecarui pas al tau 
I se cade o caleasca. 
N-a cazut de mult o pleaca 
asa grea pe capul meu! 
Coltul strazii daca-l dai, 
ai si nimerit in rai. 
Ingerasi cu buci grasune, 
stau la poarta, sa te sune, 
caci, desigur, se cuvine 
mare cinste pentru tine 
si hodina pentru mine... 
- Capul tau e-un zurgalau, 
suna-anevoios si rau! 
Si numai urechea mea 
te aude, daca vrea. 
- Raiul-al doilea, si el 
mai departe e, nitel, 
cum dai coltul celalalt, 
langa pompa de bazalt 
(N-are robinet; in schimb 
sa-i dai drumul poti, c-un nimb, 
si-o sa curga doar caimac 
si luna de varcolac) 
'nuntru, ingerimea snoba, 
poarta numai roti de soba 
Iar la sold, ca sabie, 
Numai cate-o vrabie! 
- Cerul-al treilea, fireste 
nici nu se deosebeste 
de-al doilea - decat 
ca-i mai mic si mai urat. 
Sfantul Pavel daca tu-l 
zavorasti cu lacatul, 
treci de-adevaratulea 
in raiul al patrulea, 
unde prietenul Francois 
te pofteste pe-o saltea 
tot de scanduri rihtuite, 
pe sub tine nadusite, 
ca sa te invete-asa 
raiul cel de-al cincilea! 
- Fiindca-ti place-acest popas 
si n-am vreme, eu te las 
si plec singur, mai departe, 
prin raiul sase si sapte, 
unde voi intarzia... 
(Singur, fara dumneata) 
Asteptand, junghiat e jind 
babele sa oua - 
raiurile opt si noua 
in constructie fiind! 

Autoportret în a patra dimensiune

nconjurată de luciul rămas
din retragerea ploilor spre mare, 
sfera îşi lua de la inima mea
bun rămas
rostogolindu-se-n zare.
De la ochi, rombul culcat
la revedere îşi luă, zise-adio, 
şi se făcu scut, se făcu zigurat, 
în cinstea trufaşei de Clio.
Eu primeam toate astea cu calm, 
ţeapăn şi fără mirare văzută, 
deşi arsese ca de napalm
geometria intimă, ştiută
numai şi numai şi numai de mine, 
când am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul...
Fără sferă şi fără romb, în ruine
fumegător îmi e chipul.
 

56 De Ani

56 de ani voi trai, asemenea Colosului din Rhodos!
Imi vor inconjura un deget cu bratele, mirandu-se, se vor
speria de arama mea rasturnata, dar mai degraba am sa
te pierd, adolescenta, fruct trecator al toamnei, la un ospat

Si o liniste ca dupa plans ma-mbie cu coarnele, ori ma
linge, batand din talangi, o masca de sare punandu-mi pe
fata, un scut de namol prinzandu-mi de brat

Parca as fi fost strigat pe nume de cineva
la coborarea serii in ape

Numai surasul tau ma mai incape
si eu voi pleca
Barcile le-am uns cu catran, asteptand sa-mi rasara
stelele, una cate una, din frunte

Si n-am izbutit sa implant
nici o lopata deasupra acestei movile

Mai incet mi-e orice cuvant decat ruperea timpului
in nopti si zile
 

Autoportret

Ca o frunza de platan smulsa de vânt
pleoapa cazând peste cuvânt
strivind ochiul si curgându-l
odata cu gândul, 

Ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus
ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus
cel care are pamânt – cerul 
si lacrime stelele, 

Ca un crivat ce-si roteste torsul
ce-ti alunga din nara mirosul
întocmai ca un delfin azvârlit pe tarmuri
cum launtrul din dalta în marmuri, –

Astfel stau si nu merg, 
fumeg
si ard, si
nu fumeg
 

Arbor Invers

Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, 
cu tălpile late ca frunza platanului, 
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar, 
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

Mereu cu creirul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi, 
dus în nori, în scâteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu, 
şi foşnind de un vânt de pământ, 
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă…
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.
 

Cantec vechi de luna noua

Iesise-n calea sufletului meu 
aiurea, din trotuare, Dumnezeu, 
dar searagrea de stele si de lut 
ardea pe strazi si nu l-am cunoscut. 

In felinarele cu iz de scrum 
ochi de pisica-mi licareau in drum 
si pasul greu mi se-asternea natang 
...si fluieram asa, ca sa nu plang 

Dar tot credeam ca poate viermii moi 
nu cresc in ochii mei pustii si goi, 
nici in surasul meu nedaruit 
si tot credeam ca poate n-am murit. 

Iesise-n calea sufletului meu 
aiurea, din trotuare, Dumnezeu 
dar nu l-am cunoscut si, gol de gand, 
trecui asa'nainte, fluierand.

Ciresar

Nimeni nu ne crede daca sarutam
pasarea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescentei ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea, flamândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primavara pe sub fluturi, 
visator podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasa-te pe somnul meu, tu vis frumos, 
cade-mi tu în gura mea uscata
rosie cireasa dintr-un chiparos, 
zâna inventata!
 


Cavaler Al Florii De Cires

Chip de cireasa muscata de un elf 
zburând tot timpul într-un alt 
miraj visat. 
...Sandà pe care mi-o-ncalta un zeu 
în salt pe inorogul vel înalt 
si insauat. 
Si voi veni sa ma prostern 
mai mult ranit si mult 
învins, 
Când ai sa bati pe un cadran etern 
un nor mai alb si mult mai mult 
care a nins.


Cantec de iarna

Esti atît de frumoasa, iarna!
Cîmpul întins pe spate, lînga orizont, 
si copacii opriti, din fuga crivatului…
Îmi tremura narile
si nici o mireasma, 
si nici o boare, 
doar mirosul îndepartat, de gheata, 
al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarna!
Si nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc linistit, idolatru
si gîndul creste-n cercuri
sonorizînd copacii
cîte doi, 
cîte patru.
 

Avertisment

Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult, 
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult, 
gândul să-l rotesc peste cadavre.

Colţul inimii să-l dau de trunchiuri
nu mai vreau, ci orizontu-nvins, 
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri, 
i l-am dat femeii mele, dinadins.

Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână, 
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.

Iar morişti de zvastici, zbârnâite, 
glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin, 
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite, 
îmi clătesc călcâiul, de venin.
 

Artemis

Tigrii sunt zvelti, fiindca-i iubeste ea.
Ea e Artemis! Ea poate, ea stie.
Palisandrii se-nchina cu umbra grea
când trece si suna sandaua ei vie.
Ea-si tine inima în trupul meu
si coama si-o tine în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutura flamuri.
Ea e Artemis! Vorbeste când vrea
Tace când vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
si gândeste ca iarba, în linii!
Ea-si tine timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidrã de noapte-zi.
Daca vrea ea, pe chip, sapte chipuri
ca ale mele-i pot straluci!
 

Balada motanului

Motan m-as fi dorit sa fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi, 
cu gheare si mustete lungi, 
c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

La ora când tiris-grapis
zapada noptii se aduna
eu, cocotat pe-acoperis, 
sa urlu a pustiu la luna.

Si-atuncea, sapte gospodine
sa dea cu bolovani în mine
si sa ma-njure surd, de Domnul, 
ca le-am stricat, urlind, tot somnul.

De sus, din virful saptaminii, 
sa le rinjesc urlat, scirbos:
iubesc doar locul nu stapinii, 
precum fac ciinii pentr-un os.

Si iarasi sapte gospodine
sa dea cu bolovani în mine, 
iar eu sa urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-as fi dorit sa fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi, 
cu gheare si mustete lungi
c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

Când zorii ziua o deznoada
sa ma tot duc, sa ma tot duc
si tinicheaua prinsa-n coada
s-o zdranganesc pe strazi, nauc.

Jegos si obosit, apoi, 
cu matele în liturghie, 
sa ma adun, sa ma-ncovoi
prin albiturile-n fringhie.

Ca-n fata unui sobolan
spinarea sa mi-o fac colan
sa scuip, sa scuip si-n urma iar
hai-hui sa plec pe strazi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
sa le gonesc pe la pricini, 
sa-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

Iar când o fi uitat sa mor
la circiuma din mahala
sorbita-n calea pumnilor
posirca acra viu sa stea.

"Hei... viata, viata... iesi din cort
hai, pune-mi-te iar pe dant...
te uita... zace colo-n sant
motanul mort, motanul mort..."

11 August 1955
 

Atât de mândru ea mergea

Atât de mândru ea mergea
şi-atât de galeş, singuratic.
Vedere mult prea mult avea
albastru ochi al meu apatic.
Atât de tandru mirosea
când nara mea de bot de câine
mult lungă o adulmeca
şi azi şi mâine.
Atâta viaţă amărâtă
stătea în ea mai râsă-plânsă
atâta lapte de cucută
aş fi băut de doruri însă
ea s-a fost dus, ea s-a fost dus
doar de la mine
şi doar o vorbă nu i-am spus
în veşnicie.
 

Ce Vis Ciudat Ma Strabatu Azi Noapte...

Ce vis ciudat ma strabatu azi noapte...
...Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
si flacarile sfaraiau in carnuri
ras alb, cutremurat, de savaot.

Ce ras, ce ras ma strabatu azi noapte..., 
ce ras de ziduri prabusite
strivind sub ele urlete, clipite
si razele cazute ale lunii...

si luna...cum mai fulguia azi noapte
pe strazile pierdute-adanc in vis...
si cum mai fulguia pe carnuri arse
desfrau de flacari si de vis ucis.

Ce flacari pravaleau azi noapte
ras frematat si alb si savaot...
Ardeau, areau puroaiele azi noapte, 
ardea spitalul, cu bolnavi cu tot
 

A Cumpara Un Caine

A venit îngerul si mi-a spus:
- Nu vrei sa cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare sa-i raspund.
Cuvintele pe care i le-as fi putut striga erau
latratoare.
- Nu vrei sa cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, tinând în brate
inima mea
latratoare, 
dând din stânga ca dintr-o coada.
- Nu vrei sa cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dadea din sânge ca dintr-o coada.
 

Ceas Cu Luna

Daca te strâng, ramâne luna
mereu pe sub tavanul stins.
Secunda, ora, ziua, saptamâna
îmi flutura de bratu-ntins.
Tu taci si lasi sa fie fierul
limbii de ceas, nedeslusit.
Turla, -ti lipseste temnicerul.
Trupule, capul despartit.
Lasa sa curga prin vinele rupte
rosu deschis, rosu închis.
O, mult prea multe razboaie si lupte
pentru un singur ostatic dat prins.
Sa-i smulgem limba ca sa nu spuna
nimica si nimanui.
Pe sub tavane, rasare luna, 
singuratec si amarui.
 

Adolescenti Pe Mare

Aceasta mare e acoperita de adolescenti
care invata mersul pe valuri, in picioare, 
mai rezemandu-se cu bratul, de curenti, 
mai sprijinindu-se de-o raza teapana, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa taiata-n unghi perfect
si ii contemplu ca la o debarcare.
O flota infinita de yole. Si astept
un pas gresit sa vad, sau o alunecare
macar pan' la genunchi in valul diafan
sunand sub lenta lor inaintare.
Dar ei sunt zvelti si calmi, si simultan
au si deprins sa mearga pe valuri, in picioare.
 

Basorelief Cu Indragostiti

Iar nu mai suntem noi însine, 
nu mai stim de unde începem si unde
ne sfârsim, în spatiul dat, 
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume, 
numai jumatatile-n miscare, 
cele întoarse spre lume.
Iar se concentreaza totul numai în ochi, 
numai în sprâncene, numai în barbie, 
numai în bratul întins si atât, 
restul încetând sa mai fie.
Iar suntem înscrisi într-un cerc, 
si nu mai stim de unde începem si unde
ne sfârsim, în spatiul dat, 
rezemat pe coloana acestor secunde.
 

Aeroport In Seara

Aer despartit de aer 
cu o aripa de roz metal, 
striga rupt în suier si în vaier 
de-o potcoavade argint, de cal. 
Mor pilotii pe chitare 
înnorate, alungite-n vid 
cu elicele lovind în corzi barbare 
dînd cu pumnu-n porti ce se deschid. 
Între timp trag seara peste mine 
doborînd în somn helicoptere, vrabii, 
vulturi, avioane, nori de ploaie, 
parasute si lichide sabii, 
ce lovind în coasta mea, se-ndoaie... 
Între timp trag seara peste mine 
si despart cu trupul, - ora, ziua, luna 
si ce-a fost el însusi, totdeauna.

Aeroport De Toamna

Tras înapoi de planeta auzeam îngeri, 
auzeam pietrele, 
galbenul, verdele
cum urcau noaptea spre centrul
pamîntului.

Aeroportul lansa diavoli cu coada aprinsa
si arzînd treptat treptat de la copite
pîna la crestet, si numai coarnele
le ramîneau întregi si se desfaceau
prabusindu-se
fiecare-n alta parte.

Timpul se sparsese;
fiecare apucam din el ce puteam, 
si nici macar nu mai curgea peste tot
la fel:
în glezne trecea o luna, 
în genunchi o zi, în coasta o ora
pe limba un minut si-n tîmpla
o secunda

, , De aceea încercam sa ne tinem
capetele cît mai departe de miezul pamîntului, , -
spuse cineva.

Dar
nu-l lua nimeni în seama.

Fiecare avea alt timp si-ncerca
sa treaga-nspre el planeta, 
care însa se multumea numai
sa se rostogoleasca.

Auzeam îngeri. Stam la pînda
gat asa-i sar primului în spinare, 
pregatindu-ma pentru o calatorie.
 

Cantecul privirilor

O, au rupt in aripi panza de paing 
tulburand aeve linistea cu stele 
ce se-aprind o clipa si apoi se sting 
printre-atatea pasari, falfaind rebele 
O, au rupt in aripi panza de paing 
ce-o uitasera seara, prinsa intre gene, 
prinsa intre gene 

Nestiute pasari au plecat spre Sud 
razimand vazduhul, cu aripa-ntinsa 
Zborul lor de frunza lin de-abia l-aud 
tot mai des cum ninge pe campia ninsa 
Nestiute pasari au plecat spre Sud 
si-au lasat in suflet cuiburile goale 
cuiburile goale

Axios

Axios, axios!

Deplasarea spre roşu, mereu aceeaşi deplasare
spre roşu
o, linii spectrale ale vieţii mele, 
îndepărtare secretă şi perpetuă
a insului de sine însuşi, 
pretudindeni şi cu atâta pasiune
încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă
din pricina răspândirii lui pretudindeni, 
din pricina felului în care poleieşte totul
cu acel „sine” de carne şi sânge, 
cu acel „sine” de carne şi de sânge lăsat deodată
liber, faţă de propria-i inimă, 
apt să-înconjoare orice obiect
în speranţa desfrânată că
acela i-ar putea fi inimă, 
într-o altă ordine, mortală, a firii...


Vai mie, şi mai ales—vai
neîntreruptei deplasări spre roşu
a tot ceea ce făcea fiinţă
continuându-mi creierul obosit.

O, discriminare! O, risipire!
Sumbră succesiune a întregului
autonomie a unghiilor faţă de degete.

Şi totuşi, mi se cuvine dreptul
întâiului născut, 
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.



Cu cât mai risipit, cu-atât
mai indivizibil
însingurat din prietenii de suflet, 

urât de umbra copacului, 
frumos fără pricină, 
nici n-aş putea să mai fiu, 
dacă n-aş auzi tot timpul
şi dacă nu aş vedea tot timpul înfăţişarea
fără de sens a-ndreptăţirii mele.

Axios! Axios!
El este demn, el e demn!
I se cuvine, i se cuvine!
El este! El este!
El poartă valoarea în sine, 
el are sămânţă!

El este, el este!
El are mir pe frunte!
Prin el se vede ca printr-un ochean
nenorocirea
până când se-nroşesc lentilele de sânge...

Axios, Axios!...

El are vederi prin somn
El are puterea de-a vedea, el are
slăbiciunea de-a vedea

El are suflet, e puternic, 
el are trup şi este slab.
El zice de bine despre pătrat
deci este puternic.
El se zice de bine despre pietre
deci este slab.


Dar Axios, Axios!
El este, el e.

2


Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere, 
apt de a fi hrană, 
însumi înfometat;
cu o mână de piatră
mi-am împins, cuvântul cu dinţi înapoia ochilor, 
înapoia frunţii, 
înapoia cefei, 
mai prejos de creştet, 
mai presus de omuşor, 
rupt de foame în diagonală
dovedind astfel că ocup un spaţiu.


Destinului meu îi e foame, 
destinul meu se hrăneşte cu alte destine.
El se hrăneşte ca să fie hrană la rânduri, 
ca să fie hrană altui destin
cu mult mai mare.

El paşte ca să fie păscut, 
bea ca să fie băut, 
înfulecă urând să fie înfulecat, 
înghite ca să fie înghiţit.



O, foame, 
tu îmi îmboldeşti totdeauna creştetul
cu o aură de dinţi.



Ne hrănim ca să fim hrană, 
mâncăm ca să putem fi mâncaţi, 
da atunci când pupila lucidă, a soarelui, 
se întoarce să vadă alte vederi
strig:
Axios, Axios!
Trupul îi e de mâncare, 
mirosul de mirosit

Axios, Axios!
El se ţine departe de trupuri;
mirosul îi e doar înşelăciune, 
iar urma lui, în mocirlă, 
e numai un fel al noroiului de a fi.

Axios, Axios!
La cina cea de taină, 
el nu e de faţă
fiindcă nu are faţă .
Pentru că n-a pus faţa
pe toate lucrurile.
Iar cui îi e foame
de lucruri îi este foame.
 

A Mea

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă, 
În lipsa mea ea se gândeste numai la mine, 
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singurătate
ea stă şi spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.

Ea spală zidul casei cu mâna ei
şi atârnă pe dânsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
căzut de la uşă-n ecouri.

Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv
Ca să-i vină acasă
şi degetele albe şi le mişcă lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasă.

Pregătindu-i-le de dezbătat
ea ţine în boluri şi zeamă acră, 
părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat
să nu greşească bărbatul niciodată
drumul predestinat.
 

Ah, copacule

Ah, copacule, frunza ta imi cade pe umar, 
soarele-si roteste ochiul, cazand la orizont, 
umbra ta e lunga si subtire 
pe campul acesta pustiu, de piatra 

Am ramas asa, tinand in mana 
saua si hamurile cu miros de cal 
Mi-ar parea foarte rau sa mor... 
Poate si pentru ca nu mi-e sete, 
pentru ca as vrea sa plec, ramanand 
de dragul unui cal care putrezeste 
si-al unui copac cu frunze cazand 

Pana unde - nici eu nu stiu 
si nici ce intamplari vor fi in sufletul meu. 
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pamant 
si e dulce caldura si e un timp si e o liniste 
ca o flacare verzuie, arzand!
 

Blestemat, ah, ochi de piatră

Vai vieţii mele, încă de la naştere
ochi de piatră în trup de apă...
Vederea, ca tăria păianjenului
sprijinindu-se pe balele lui geometrice.
Atârnă greu ochiul de piatră
şi sfâşie apa.
La ce bun vederea pietrei pentru apă
când trebuie să îngheţe apa de frig
când trupul trebuie să-mi fie de gheaţă
bloc lucios şi transparent de gheaţă, 
gheaţă tare, gheaţă solidă
ca să nu-mi cadă ochiul de piatră de sub sprânceană
ca să nu-mi alunece prin piept
prin pântec şi prin picior
ca să nu-mi ajungă vederea lui de piatră
sub tălpile mele de apă.
Blestemat, ah, ochi de piatră în trup de apă, 
trebuie să-ngheţ ca să te ţin sub sprânceană, 
mai friguros decât frigul
trebuie să mă ţin
în toiul frigului
ca să văd vederea pietrei cu tine.
Blestemat, ah, ochi de piatră în trup de apă!
 

Aterizarea

A venit un înger greoi ca un balaur, 
Ma izbea în sânge, în inima si în cuvinte
Dadea din aripi atât de tare
ca ma umpluse de vânatai si de morminte
M-a izbit cu aripa, 
m-a izbit cu aripa, mama
Totul devenise lapte, 
sânul tau mama, când
pana lui, din aripa lui, 
a scos ochiul meu, din orbita mea
Ah, cât de zbatator era
si cât fara de ochi sunt!
 

Briza

Cuvintele mă scriu pe mine
cu o caligrafie sângeroasă.
O, tristă tu sălbăticiune
strigând, dureroasă.
Mă risipesc sub o silabă
cum primul muget de copil, 
cum pâinea albă, foarte slabă
şi dusă în zimbril.
Da, spuse aerul şi da, 
la sufocatul cel frumos
fuseseşi carne dumneata
iar astăzi, Dooamne, mândru os.
 

Aceasta Tara De Vis

Când se va sfârsi asfaltul drumului
trupul meu si trupul tau se vor face asfalt
ca sa nu ramâna necalatorita
aceasta tara de vis.

Când vor cadea frunzele pomului, 
când se va vesteji iarba câmpului, 
pletele mele si pletele tale
se vor asterne pe câmpuri
ca sa nu ramâna înfrigurata
aceasta tara de vis.

Când vor seca izvoarele
si când ploile vor pleca în sus
eu si cu tine ne vom tine de mâna
si vom plânge, vom plânge
ca sa nu ramâna vaduvita de tristete
aceasta tara de vis.

Când vor muri câinii, 
când vor pieri caii, 
când iepurii vor fi mâncati
de gura mortii, 
când ciorile negre
si pescarusii albi
vor fi mistuiti în gusa aerului, 
eu si cu tine vom fi
câine si cal
iepure si cioara, 
dar mai ales vom fi
pescarusul cel alb
ca sa nu ramâna
fara diadema de carne vie
aceasta tara de vis.
 

Animal Sideral

Clanul sufletelor inghesuite
si murind de frig, sus
in zoosfera, 
ciuruite de raze si strabatute
de meteoriti, 
nu ma lasa, eh, 
din pricina istoriei, sa ma uit
la stele!

Am sa plec in Antile
si-am sa va cumpar de-acolo
ananasi, libertate, 
trestie de zahar
si soareci, - le-am promis

Du-te domnule!, - mi-au zis, 
si cauta sa te intorci cu viata, 
mi-au zis, 
si cauta sa nu te ratacesti
in madularele
cifrei 1

Nu ma grabesc sa ma supar.
Eu sunt o stea.
Noada zeului ma preseaza
de spinarea ducipalului.
 

Ausweis

Scot sângele stampilat la vedere.
Mi se da drumul.
Scot osul sculptat la vedere.
Întârzâi o secunda, dar mi se da drumul.

Scot înduratoarea limba vorbita, la vedere.
Dictionarele sunt pregatite, asa ca mi se da drumul.

De ce vrei sa treci, m-a întrebat moartea.
Sunt liber, i-am raspuns, 
asa ca nu am chef sa-ti raspund.
Ea a stat un timp descumpanita, 
apoi, mi-a dat drumul.

Am pe mine toate stampilele.
Daca vreti sa stiti
eu, unul, sunt în ordine, 
mie mi se da drumul.