Alexandru Vlahuță - poezii

În poezia lui Alexandru Vlahuță, găsim accente de sinceritate; idei şi sentimente izvorâte dintr-un spirit cercetător, meditativ, neliniștit și profund sensitiv.

Opera poetică a lui Al. Vlahuță prezintă, în ansamblul ei, o armonizare a lirismului cu romantismul. Ea a însemnat un mare progres în domeniul gândirii, și al artei versificației românești.


>> Biografie Alexandru Vlahuță 

Selecție din Poezii de Alexandru Vlahuță

Indice ALFABETIC :

Alexandru Vlahuta - 1907
Alexandru Vlahuta - Acrostih
Alexandru Vlahuta - Ce Fericiți Am Fi-mpreună
Alexandru Vlahuta - Christos a Înviat!
Alexandru Vlahuta - Cum Curge Vremea
Alexandru Vlahuta - D-șoarei G.
Alexandru Vlahuta - Dormi în pace
Alexandru Vlahuta - Homo Homini Lupus
Alexandru Vlahuta - Ieri, azi, mâine
Alexandru Vlahuta - Iertare
Alexandru Vlahuta - Iubire
Alexandru Vlahuta - La vatra rece
Alexandru Vlahuta - Linişte (lui Delavrancea)
Alexandru Vlahuta - Luna şi noaptea
Alexandru Vlahuta - Mamei
Alexandru Vlahuta - Nehotărâre…
Alexandru Vlahuta - Păcatul
Alexandru Vlahuta - Pentru ochii tăi răpit-ai
Alexandru Vlahuta - Prima lecţie
Alexandru Vlahuta - Răspuns la o cronică rimată
Alexandru Vlahuta - Samanatorul
Alexandru Vlahuta - Scrisoare către un bătrân
Alexandru Vlahuta - Sfânta munca
Alexandru Vlahuta - Slăvit e versul
Alexandru Vlahuta - Sonet (Ce Mult Aș Vrea Să Mai Iubesc O Dată)
Alexandru Vlahuta - Sonet (Din Tot Ce Ne-a Fost Drag Mai înainte)
Alexandru Vlahuta - Sonet (Lăsaţi-mă Singurătăţii Mele)
Alexandru Vlahuta - Sonet (M-am Regăsit. Ce Dor Mi-era De Mine)
Alexandru Vlahuta - Sonet (Vrăjit, tot şesul clocoteşte-n soare)
Alexandru Vlahuta - Sonet - A Revenit Frumoasa Primăvară
Alexandru Vlahuta - Sonet - Cât Ne Iubeam, si Cum Credeam Odată
Alexandru Vlahuta - Supt legea tunului
Alexandru Vlahuta - Țară de pripas
Alexandru Vlahuta - Tu ești poet
Alexandru Vlahuta - Un suflet larg să mă-nțeleagă ...
Alexandru Vlahuta - Unde ni sunt visătorii?
Alexandru Vlahuta - Valuri
Alexandru Vlahuta - Vechilor ateneiști
Alexandru Vlahuta - Vierme fudul


Poezii de dragoste de Alexandru Vlahuță

E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea. (Al. Vlahuță)

Iubire

Iubire, sete de viaţă, 
Tu eşti puterea creatoare, 
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare, 
Şi, îmbătate de-al tău farmec, 
Ce peste lume se aşterne, 
În tremurarea lor de-o clipă
Visează fericiri eterne.

Din haos şi din întuneric
Te-ai smuls, fecundă şi senină:
Al tău surâs de alma parens
Fu prima rază de lumină.
Şi, de căldura ta, planeţii
Treptat se dezmorţesc, învie…
Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă
Universala simpatie.

Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire.
Şi miliardele de forme
De-a lungul vremii să se-nşire.
Vieţile, ascunse-n germeni, 
Din somn cât le atingi tresar, 
Şi toate-n raza ta învie, 
Şi toate mai frumoase par.

Prin tine, valuri de vibraţii, 
Din depărtatele planete, 
Trezesc în sufletele noastre
Dureri şi bucurii secrete;
Ş-acele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să ştim de unde, 
Or fi ecouri ostenite, 
Chemări din regiuni profunde.

E greu să-mi desluşesc ce cuget…
Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă, 
De care nu ştiu ce putere, 
Ce doruri mistice mă leagă.
Mă simt mai bun, mai cald, mai vesel.
Viaţa toată mi s-arată
Frumoasă, şi într-o lumină
Cum n-am văzut-o niciodată!

Căci azi iubesc; din nou îmi pare
Că e întâia mea iubire.
Natura-mbracă pentru mine
Podoabe, ca să mă inspire:
Copacii înfloresc, în aer
Plutesc miresme-mbătătoare, 
Acelaşi dor, acelaşi suflet
Palpită-n fiecare floare.

Iubesc, şi-n clipa asta toate
Câte răsar în primăvară
Sunt propriile mele visuri, 
Aievea întrupate-afară.
Atins de farmecul vieţii, 
Mă simt o forţă-n univers, 
Şi glasul meu devine cântec, 
Gândirea mea devine vers.

I
Ce noapte blândă se coboară
Peste pământul obosit!
Şi-i cald, ţăranii dorm afară, 
Ş-ai noştri toţi au adormit
Eu singur stau ca un lunatic;
De-aţi şti voi gândurile mele!…
E-o lună parcă-i ziuă. Cerul
I-albastru tot, spuzit de stele.

Nici broaştele nu dorm. Ce sfadă!…
Şi după glas le înţelegi
Pe cele mai cu greutate:
Or fi făcând şi ele legi.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridică-n cer, 
Şi caii la păşune sună
Din piedicile lor de fier, 

Departe-un fluier se aude, 
Un cântec aiurit, duios, 
Ce-n note lungi, tremurătoare, 
Suspină lin, misterios, 
În sfânta linişte a nopţii.
O stea alunecă de sus
Şi taie-o dungă albă-n aer…
Cine din lume s-o fi dus?

În capul satului e curtea.
Ce-or fi făcând acolo oare?
Or fi dormind e miezul nopţii.
Şi ea?… Atât de gânditoare

Şi tristă m-a privit aseară!
Plânsese, ori mi s-a părut?
Ce-ar fi odată, mâna-i albă, 
Când mi-o întinde, s-o sărut?…

Şi-n minte mi s-arată chipu-i
Atât de fraged şi de blând, 
Cu ochii mari, senini, albaştri…
Ascund în fundul lor vrun gând?…
Şuviţe blonde-i cad pe frunte…
Un păr bogat şi mătăsos, 
Ş-un gât ce-ţi dă fiori, ş-o gură…
Cum râde de copilăros!

O fi ştiind cât de frumoasă-i?
Un liliac orbit de lună, 
În zbor, de străşini se loveşte.
Visez? Cine-a venit să-mi spună
Că ea-ntr-o vagă aşteptare
Se primblă singură pe-afară?
La vremea asta să nu doarmă?…
Sunt basme nopţile de vară!

Se poate gândurile mele
S-o fi atins, şi ea-n neştire, 
Ca de o vrajă tulburată
De-această rază de iubire, 
Să fi ieşit să cate-n stele
Tovarăşi, de urât să-i ţie.
Şi plec. Un glas parcă mă cheamă…
Ştiu bine că i-o nebunie.

Sunt nouă case pân-acolo, 
Şi câinii dorm în bătătură.
Păşesc încet, aud cum suflă
Puternic vitele sub şură.
Îmi bate inima m-apropii.
Zăresc ceva?… Ori mi se pare…
Ba da, o umbră e în poartă;
Şi nici un semn, nici o mişcare…

Ajung în dreptul ei… Cum tremur!
Şi trec cu ochii în pământ…
Îmi fac mustrări de stângăcia
Şi frica mea fără cuvânt.
Mă-ntorc… Aş fi trecut ş-acuma, 
Căci pentru frică nu-s poveţe…
Dar ea-mi şopteşte: bună seara…
Tot fetele mai îndrăzneţe!

M-abat şi… şovăind, m-apropii, 
Şi toate-mi par ca într-un vis…
E o lumină uimitoare, 
Tot cerul parcă s-a deschis.
Copila aiurit zâmbeşte
Privirii mele arzătoare.
Ţiu minte că i-am zis atuncea:
…Să nu răceşti… e cam răcoare…

Şi-ncet i-am pus pe umăr mâna
Aşa timid, tremurător…
Ştiu eu? Poate-a cuprins-o mila, 
Că s-a lăsat încetişor, 
Ca un copil, plecându-şi capul
Pe pieptul meu să i-l mângâi:

Ce dulce e!… Toată viaţa
Vreau lângă tine să rămâi!

Frumos îi mai miroase părul, 
Miroase toată ca o floare.
Mă uit la ea atâta farmec
Îmi arde inima, mă doare…
Ş-am sărutat-o mult şi lacom, 
Am sărutat-o, scos din minţi, 
Pe ochii reci, pe gât, pe gură, 
Cu mii de sărutări fierbinţi.

Târziu ne-am despărţit… cu-ntoarceri, 
Cu trăgăniri copilăreşti.
Ş-am urmărit-o cum se şterge, 
Ca o minune din poveşti.
Şi mult am stat aşa, în noapte, 
Să-mi desluşesc tot ce-am simţit.
Aveam în mâini căldura, forma, 
Parfumul visului iubit.

În sat cocoşii prind să cânte.
Deasupra stelele clipesc.
Mişcarea lumii întreruptă
Reintră-n mersul ei firesc.
Şi când a doua zi, pe haină, 
Mirat, găsesc un fir de păr, 
Pricep că visul ce visasem
S-a petrecut în adevăr.

Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
Ce-i, Doamne, şi iubirea asta!…
Acum, eu cred că ea mă vede, 
M-acoperă cu dulcea, casta
Şi visătoarea ei privire.
Iubit de ea, mă simt frumos, 
Şi parcă nu mă-ncape lumea…
Ce mândru calc şi radios!

Văd satu-ntr-o lumină nouă.
Mă simt uşor, mi-e cald, mi-e bine, 
Şi oamenii, mai veseli astăzi, 
Privesc cu dragoste la mine;
Şi toate par înfiorate, 
În aer e o sărbătoare…
Natura, în extaz, palpită
Ca-n primul răsărit de soare.

Pricep… ea a deschis fereastra, 
Şi din albastra ei privire
S-a revărsat asupra lumii
O sfântă rază de iubire, 
Şi toate-au tresărit atuncea
Ca de fiorul cel dintăi…
Iubito, farmecul acesta
Are ceva din ochii tăi!

II
Vezi, să ne scrii cum-ei ajunge…
Şi mama-n prag rămâne tristă.
Privirea mea caut-aiurea
O fluturare de batistă…
Mi-s ochii înecaţi de lăcrimi, 
Şi trapul cailor stârneşte
Un nor de praf; în juru-mi totul
Se-ntunecă, se-nvălmăşeşte.

Pustie, nesfârşit de lungă, 
S-aşterne vremea înainte, 
Şi de pe-acum încep să-mi pară
Poveşti aducerile-aminte;
E-atâta fericire-n urmă, 
Şi-atâta-mi pare de departe, 
Încât mă-ntreb dac-am trăit-o, 
Sau am citit-o într-o carte.

Mă văd în larma de la şcoală, 
Pierdut, neînţeles de nime, 
Cercând neliniştea-mi ascunsă
Şi dorul să mi-l pui în rime.
Viaţa mea se-nstrăinează
De tot ce se petrece-afară, 
Şi s-adânceşte, visătoare, 
În calmul nopţilor de vară…

O, am să-ţi scriu adesea, mamă, 
Scrisori nebune, de prin stele, 
Căci ştiu cine-o să le citească
Ş-o să priceapă ce-i în ele.
Tu, ascultându-le, vei crede
Că-s basme de pe altă lume, 
Şi nu vei bănui nimica…
Vei râde, ca de nişte glume.

Iar dacă ochii ei albaştri, 
Citind, se vor întuneca, 
Şi pe obrazu-i trist şi palid
O lacrimă va luneca, 
Tu fă-te că nu vezi, şi las-o
De tine faţa să-şi ascundă, 
Gândeşte-te că sunt departe, 
C-aştept şi roag-o să-mi răspundă.

III
Cumplite-s nopţile de iarnă, 
Şi lungi de nu se mai sfârşesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc, 
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale, 
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză, 
Singurătatea mai amară.

Tu nici nu bănuieşti, copilă, 
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopţile acestea
Peste viaţa mea pustie, 
Şi cum mă mistui, şi mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite, 
Pierdut şi neştiut de nimeni
În golul vremii neclintite.

Mereu pe-aceleaşi pagini caut
Un semn, ştiut mai dinainte…
A, iat-o filă îndoită…
Icoana ta-mi răsare-n minte, 
Te văd citind aceste rânduri, 
Te simt gândindu-te la mine, 
Urzind, pe-o clipă de iubire, 
O lume de poveşti senine, 

Te urmăresc în cartea asta, 
Ca şi cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul, 
Din respirarea ta fierbinte;
Ş-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale, 
Eu îţi sărut aici privirea
Şi urma gândurilor tale…

Cine-a ţipat aşa?… Cum tremur…
Pare c-aud un pas pe scară, 
Ascult, ţiindu-mi răsuflarea…
Nimic e viforul de-afară.
O, liniştite nopţi de iuliu, 
Atât de limpezi şi albastre, 
Unde sunteţi?… Voi, poezia
Şi farmecul iubirii noastre!

IV
S-a luminat de ziuă; nu e
Ţipenie de om pe stradă, 
A mele-s cele dintăi urme
În valurile de zăpadă;
Sunt ameţit de neodihnă, 
În gând spui versuri latineşti, 
Şi, după fiecare strofă, 
Mă-ntreb dacă mă mai iubeşti…

În clasă: dascălul, la tablă, 
Măsoară calea dintre stele;
Pe liniile lui mi-s ochii, 
Dar unde-s gândurile mele!…
E vară, stau culcat în iarbă, 
Miresmele de flori mă-mbată, 
Încet îmi lunecă pe frunte
O mână albă, delicată:

Te văd privirea mi se pierde
În ochii tăi adânci şi mari, 
Şi ştiu că eşti a mea, şi totuşi
Parcă mă tem să nu-mi dispari.
Tăcerea, pajiştea, lumina
Ne farmecă, ne înfioară;
Viaţa, inimile noastre
Palpită-n tot ce ne-nconjoară…

Deasupra noastră două presuri
Pe-o ramură se giugiulesc, 
Şi-n aer de plutesc miresme, 
E că şi florile iubesc…
Figura ţi se luminează, 
Şi ochii galeşi ţi s-aprind
Ce gând îţi tremură pe buze
De mă priveşti aşa, zâmbind?…

Acum ieşi, tinere, la tablă
Şi spune-ne ce-ai înţeles!
Tresar… mă-ntreb unde mă aflu…
Şcolarii îmi fac semn să ies.
În hohotul de râs al clasei
Privesc în juru-mi sastisit
Uitaţi-vă la el, şi-l plângeţi…
Nenorocitul… a dormit!
Uluit, zăpăcit.



Sonet (Vrăjit, tot şesul clocoteşte-n soare)

Vrăjit, tot şesul clocoteşte-n soare,
Şi-i zvon e nuntă mare-n lumea mică:
O pulbere de glasuri se ridică
Din mii de guri, un templu-i orice floare.

Tu n-ai iubit, nu ştii ce va să zică
Puterea asta-n veci renăscătoare.
Şi totuşi o presimţi, căci visătoare
Te strângi de braţul meu, parcă ţi-e frică;

Clipeşti, şi buzele, nesărutate,
Îţi tremură, ca-n somn, de-o aiurire,
Şi inima neliniştită-ţi bate...

În jurul tău palpită-ntreaga fire;
Iar florile-s aşa de parfumate,
Că-n clipa asta tu respiri iubire!

Sonet (Ce Mult Aş Vrea Să Mai Iubesc O Dată)

Ce mult aş vrea să mai iubesc o dată, 
Să simt din nou a vieţii primăvară, 
În drumul meu pustiu să mai răsară, 
Ca din poveşti, o zână adorată.

Să scriu răvaşe lungi, şi-n orice sară
Să trec pe la fereastra-i luminată, 
S-o văd la geam, cum umbra şi-o arată, 
Şi ore-ntregi s-aştept să-mi mai apară.

Din ochii mari, privirea ei fierbinte
Asupră-mi blând şi dureros să cadă, 
Şi-ntr-un suspin ea să-mi citească gândul…

Frumosu-i chip să farmece-a mea minte, 
Şi ca pe-un astru-n sufletu-mi purtându-l, 
Să fiu copil, şi visurilor pradă!

Sonet - Cât Ne Iubeam, și Cum Credeam Odată

Cât ne iubeam, şi cum credeam odată
Că-i un amor ce nu se va mai stinge, 
Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge
E-o lume veşnică ş-adevărată !

De multe ori, dorinţa de-a te strânge
La piept, mai caldă, mai pasionată, 
Îmi deştepta o grijă-ntunecată:
“Când voi muri ...” şi tu-ncepeai a plânge ...

Poveste-i azi, şi nici măcar nu-i tristă, 
Căci totul s-a sfârşit pe nesimţite;
Nici urmă din ce-a fost nu mai există, 

Vezi tu, ce de iluzii risipite!
Un semn, o fluturare de batistă.
Şi ca un văl uitarea ne înghite. 


Pentru ochii tăi răpit-ai

Pentru ochii tăi răpit-ai
Foc din stele şi din soare, 
Pentru buza ta furat-ai
De la roz’ a ei coloare.

Gingăşia, frăgezimea
Ce se joacă pe-al tău sin, 
E plăcută, dar furată, 
Ai furat-o de pe crin.

Rîsul, nevinovăţia
De la îngeri le-ai furat.
Ai răpit tot ce-a fost farmec
Din seninul nepătat.

Glasul tău de privighetoare, 
Glasul mierlei mult plăcut
L-ai răpi şi cînţi cu dînsul, 
s-a rămas codrul tăcut.
…………………………..
înţeleg. Astea-s podoabe;
Dar din inimioară mea
Ce podoabă-ţi poţi tu face, 
De-ai răpit-o şi pe ea?

Convorbiri literare, an. XIV, nr. 6, 1 septembrie 1880



Acrostih

Eram pribeag pe-o lume obscură şi pustie.
Plângeam când tu, cerească şi vecinică făclie, 
Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers
Şi ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai şters.
Eram străin, şi ţie ţi-a fost milă de mine.
De unde vii şi unde te duci? m-ai întrebat.
Nu ştiu. Steaua desprinsă din boltele senine
Mai ştie ea sărmana ce drum a apucat?
Atunci mi-ai zis: Iubeşte, străin nu vei mai fi.
Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi. 

Ce Fericiti Am Fi-mpreună

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Că ne iubim; şi ochii tăi
De mult aşteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire, 
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înşire
Din ochi câte ne spunem noi! ...

Se sorb, adânci şi însetate, 
A noastre lacome priviri, 
Acelaşi gând şi dor ne-abate, 
Aceleaşi tainice porniri.

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă
Cerşirea ochilor mei trişti, 
Că te roşeşti, ca o mireasă, 
Clipeşti, nervos buzele-ţi mişti ...

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare, 
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veşnicei vieţi.

O, ne-nţelegem de minune, 
Cu cât ne întâlnim mai des, 
Şi, totuşi ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înţeles.

De rămânem singuri vrodată, 
Stăm muţi, cu ochii în pământ.
Tu parc-aştepţi înfiorată, 
Eu în deşert mintea-mi frământ ...

De ce nu vrei ? ... Mai lesne-ţi vine
Să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite
Nemaicătând să te abaţi, 
Ne-om pomeni, pe negândite, 
Ca de când lumea-mbrăţişaţi.

La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
Să ţi-o îngropi, ca un avar? ...

Acum ţi-i inima fierbinte, 
Frumoasă eşti, iubită eşti ...
Ce mai aştepti, aşa cuminte, 
Şi-n taină singură tânjeşti?

Nu simţi cum prinde să te-mbete
Tăria-nfrăntelor dorinţi ?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sărutărilor fierbinţi? ...

Îndemnul tinereţii tale
Ascultă-l - cât e de-nţelept!
Cu-atâta dor îţi cat în cale!
E-atâta timp de când te-aştept! ...

Ce fericiţi am fi-mpreună ! ...
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună, 
De dezmierdări, de nebunii! ...

O, vino, fă ce vrei din mine, 
Stăpâna vieţii mele fii, 
Rentoarce-mi vremile senine, 
Comoara de copilării! ...

Iertare

I.
Ce frumoasa esti! Cu cata voluptate isi mladie
Trupul formele-i rotunde, si cu cate grija stie
Sa-si pastreze-n mersu-i lenes si in toat-a lui miscare
Ritmul maiestos, molatic, ca al unui val de mare!...
De pe ochii tai mari, negri, umezi, infioratori, 
Cand ridici genele grele, parc-ai dizvali din nori
Din andacul lor s-arunca.
O-nteleg de ce suspina
Pe-a ta urm-atatea inimi, de ce-tistau atatia-n cale, 
Ametiti de al tau zambet, robi ai frumusetei tale!
Tu, printre femei, esti zana fara de asemanare, 
Chipul tau e rasarirea unui astru - cand apare.
Si-n lumina orbitoare a saloanelor, prin baluri, 
Cand pasesti, ca o regina, spintecand a gloatei valuri, 
Toti incremenesc in urma-ti privind lacom dupa tine:
E un murmur lung de soapte, de mirare, de suspine...
...
Cine-i ferictul care e stapan pe-asa comoara?
Cine-si farmeca viata si durerile-si omoara
In betia sarutarii buzelor tale fierbinti, 
Suflet inecat in basme, uitator de suferinti!


II.
A, se-ncepe valsul. Iata dintr-un pilc se desluseste
Nalt si voinic, un tanar: leganandu-se paseste.
Si s-apropie de tine. Tu te-ai si sculat in sus;
Alb, rotund, frumos - alene - bratul pe grumaz i-ai pus.
Si ca-n zbor, ca-n vis te duce, stransa bine de mijloc
Pe-al lui umar iti culci capul -respirarea ta de foc
El o simte pe obrazu-i.. Tu-i simti inima cum bate.
Molesiti de farmec, ochi vi se-nchid pe jumatate
Piept la piept, a voastre trupuri s-au aprins de-acelasi dor.
Ce-nclestare patimasa! ... Ce vartej ametitor!
Parul, fata - de iuteala - parca vi le sufla vantul;
Doar picioarele, cu varful, mai ating de-abia pamantul.
Lumea sta si va priveste cat sunteti de potriviti;
Inadins, parca, natura v-a facut sa va iubiti!

III.
Tarziu, singura, trudita, in odaia de culcare, 
Stai privind cum din oglinda chipul tau frumos rasare.
Fosnind hainele desprinse de pe tine curg gramada, 
Peste solduri iti lasi parul, ca o mantie sa cada;
Si ramai asa, -nclestandu-ti peste cap bratele goale, 
Cu picioarele desculte ingropate-n blana moale.
Nu gandesti nimic, si totusi simti ca te aprinzi la fata, 
Te-nfiori ca de-o straina si fara-nteles viata
Ce s-a desteptat in tine; parca te sfarsesti deodata
Intr-o lene calda, dulce; apoi iar tresai: te-mbata
POfta strangerii in brate...
Ah, atunci ca prin minune, 
De-ar iesi el, ca o roaba tremurand i te-ai supune, 
L-ai lasa sa te-njoseasca sa te calce in picioare;
Cu ce drag ti-ai da viata dac-ar fi sa te omoare
In aprinsa, fericita si salbatica-nclestare
A nervoaselor lui brate!...
Ce nesuferita-ti pare
Linistea odaii goale! Valmasit iti trec prin minte
Valsul, tinerii, spendoarea, larma dulcilor cuvinte.
Tristi si obositi, in juru-ti, ochii cata dureros, 
De-un suspin iti salta pieptul, moi iti cad bratele-n jos...
Si te culci. Tot trupu-ti arde; ca de spaima sanu-ti bate;
Te-ntinzi lenesa-n racoarea dulce-a panzelor curate.
Si-nchizi ochii. Somnul insa, sa te-astampere, nu vine, 
Caci s-au pus atatea ganduri capul cu vedenii felurite:
Te gandesti la multe alte nopti, nespus de fericite, 
Si te-mbeti de voluptatea visurilor ce-ti insiri, 
Prada unor desfranate si bolnave-nchipuiri...

Unde-s ochii arsi de doru-ti, sa te vad asa, culcata, 
Cu adanca lor privire fioros sa te strabata?
Unde-s buzele-nsetate, rasuflarea sa ti-o soarba?
Unde-i el, stapan pe gandul si pe patima ta oarba?...

Dar incet iti bate-n usa cineva. Tu, nemiscata, 
C-un glas silnic ii strigi: intra!... Sfiicios, in prag s-arata
Binisor inainteaza- ti s-apropie de pat, 
Cu evlavie-ti ia mana, ca pe moaste, s-o saruta
Sub privirea lui duioasa tu stai rigida si muta.
Cu ochii galesi iti cerseste un suras, o vorba buna
Dragostea-i chinuitoare nendraznind sa ti-o mai spuna.

Si tacerea ta e plina de mustrare si de ura
Vede bine ca-i ridicul, s-ar plecam dar nu se-ndura
Langa tine-i cald, si dulce, s-un parfum care-l imbata
Convulsiv iti strange mana, lacom narile-si dilata, 
Si ofteaza.
O, ce cruda ironie! Tocmai cine
S-a gasit sa-si lege soarta si viata lui cu tine!...
...
Suflet zbuciumat de spasmul tineretii netraite, 
Si-ncarcat de-o frumusete datatoare de ispite, 
Poti sa cazi, fara mustrare ... Ale tale dulci pacate
Negresit ca si de oameni si de sfinti iti sunt iertate.

Revista noua, an. I, nr. 1, 15 decembrie 1887 

 

D-șoarei G.

Te-ador, s-a mea gindire in veci neadormita
Vegheaza ca o mama la gingasul tau sin, 
Si-n noaptea cea adinca, cind tu dormi linistita, 
Cind trec visuri frumoase prin sufletu-ti senin, 
Cind ingerii din ceruri la tine se scoboara
Prin somn sa te pazeasca de visuri necurate, 
Cu drag a mea gindire se las-atunci usoara, 
Si-ti fura de pe buze saruturi infocate, 
Si-n dezmierdari nebune se joaca pe-a ta fata.
si joaca, si s-alinta pe fragedul tau sin
Cum joaca lin zefirul pe-a cimpului verdeata, 
Cum fluturul s-alinta pe-o roza sau pe-un crin.

Dar iarba se apleaca alene dupa vint
si pare ca-i sopteste ceva misterios, 
Dar roze, crini s-alinta si capetele-si scutur
Ca lebedele-n apa, si tainic soptesc firei
Ca-i dulce sarutarea zburdalnicului flutur, 
Ca simt si ele focul si farmecul iubirei.
Iar tu sa nu spui nimica gindirei infocate
Ce-ai prins-o ca-ntr-o mreaja in gratiele tale, 
Tu nu soptesti nimica fiintei fermecate, 
Pribeaga ca un Cain pe-a lacrimilor vale.
Din inima-mi facut-ai o arpa plingatoare
si-n veci-i zis sa sune a moarte s-a pustiu, 
Ai prins gindu-mi la tine si ca sa nu mai zboare
Aripele-i taiat-ai... De ce? - nu pot sa stiu.
In ochii tai vazut-am si cer si Dumnezeu, 
Dar sufletul tau n-are nici Dumnezeu, nici cer.
Frumoasa esti si cruda ca ingerul calau -
Si te iubesc, crud inger, si sum nebun, si sper...
........................................
Dar a sperantei lampa se sparge ca de-o stinca
De oarba-ti nepasare, si trist sufletul meu
Ca mini va fi o noapte pustie si adinca, 
Pastrind amara-ti ura si scump numele tau.

Lyra romana, an. I, nr. 11, 22 februarie 1880

Nehotărâre

Ce proşti mai suntem amândoi!
Comori de plăceri dorm în noi, 
Şi cum le-ar putea deştepta
O clipă din dragostea ta!
E oare-o virute-a răbda? ...
Cu zâmbetul tău mă-nfiori, 
Stăpâna atâtor comori:
Eu ştiu că mi-ai da, dac-aş cere, 
Tu ştii c-aş primi, de mi-ai da, 
Şi totuşi răbdăm în tăcere, 
Privind cum viaţa se trece
Pustie, şi tristă, şi rece. 

Alte poezii de Alexandru Vlahuță

1907

Minciuna stă cu regele la masă...
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!...
Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul...
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,
Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.
E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!...

Şi-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
...............

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...
De unde-o fi... că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:
O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră...

Şi totuşi, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac şi monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu braţele pe piept încrucişate,
Răspică vorba: Ţara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale
Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Şi guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,
Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Şi dureroase lucruri mai învaţă!

Părăzi, decor de teatru, luminaţii,
Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!

Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,

Dar tu eşti fericit. Linguşitorii
Înalţă imnuri proslăvirii tale
Şi fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.
...............
Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.
De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.

Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată
Sclipiri şi flori... Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?...

Şi ce speranţe se puneau în tine,
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,
Cu pâine şi cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!
...............
Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoş-a trufiei tale!
...............
C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.
*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!...
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,
Şi-ncepe alta. Muzicile cântă...
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!
................

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

Christos a Inviat!

Si-au tremurat stapanii lumii
La glasul blandului profet
Si-un dusman au vazut in fiul
Dulgherului din Nazareth!

El n-a venit sa razvrateasca
Nu vrea pieirea nimanui;
Descult, pe jos, colinda lumea
Si multi hulesc in urma lui.

Si multi cu pietre il alunga
Si rad de el ca de-un smintit:
Iisus zambste tuturora-
Atotputernic si smerit!

El orbilor le da lumina, 
Si mutilor le da cuvant, 
Pe cei infirmi ii intareste, 
Pe morti ii scoala din mormant.

Si tuturor de o potriva.
Imparte darul lui ceresc-
Si celor care cred intr-insul, 
Si celor ce-l batjocoresc.

Urasca-l cei fara de lege...
Cei pasa lui de ura lor?
El a venit s-aduca pacea
Si infratirea tuturor.

Din toata lumea asupritii
In jurul lui s-au gramadit
Si-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amutit:

"Fiti blanzi cu cei ce va insulta, 
Iertati pe cei ce va lovesc, 
Iubiti pe cei ce-n contra voastra
Cu vrajmasie se pornesc"...

II

Cat bine, cata fericire, 
Si cata dragoste-ai adus!
Si oamenii drept rasplatire
Pe cruce-ntre talhari te-au pus.

Au ras si te-au scuipat in fata
Din spini cununa ti-au facut, 
Si in desarta lor trufie
Stapani desupra-ti s-au crezut...

Aduceti piatra cea mai mare
Mormantul sa-i acoperiti
Chemati sutasii cei mai ageri, 
Si straji de noapte randuiti...

III

S-au veselit necredinciosii
C-au pus luminii stavilar, 
Dar ea s-a intarit in focul
Durerilor de la Calvar, 

Si valurile-i neoprite
Peste pamant se impanzesc, 
Ducand dreptate si iubire
Si pace-n neamul pmenesc.

Voi toti, ce-ati plans in intuneric
Si nimeni nu v-a mangaiat, 
Din lunga voastra-nghenunchere
Sculati... Christos a Inviat!

Mamei

Din vremile apuse ş-atât de fericite, 
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ş-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte, 
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!

Figura ta cuminte, duioasă şi senină, 
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele, 
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!

O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scânduri, 
Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.

Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale, 
Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă, 
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.

Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte, 
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte, 
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.

Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase, 
O lume ca de visuri, cu totul minunată, 
Mi-o scoţi, şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viaţă, adunată
Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase!

La patul meu, tăcută, veghind neadormită, 
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ţi luneci, 
În mine-ţi stă viaţa… întreaga ta ursită;
Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci, 
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.

Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Şi cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine, 
Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…

Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie, 
Nenorocită mamă, şi plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ţi dau, cât de târzie, 
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!

De fiul tău departe, stingheră şi trudită, 
Nemaiavând puterea de-a te ruga şi plânge, 
Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită, 
Cum a rămas pustie şi cât de trist se stânge, 
De fiul tău departe, stingheră şi trudită.

Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată, 
Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată, 
Ş-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri, 
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.


 

Ieri, azi, mâine

Ieri! ... cenușa ce păstrează forma încă neschimbată, 
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată, 
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorții vânt;
Ieri ... poveste, cu eroii – oase putrede-n mormânt.

Astăzi? ... lampă ce se stinge, stea plecatã spre-asfințit, 
Visuri nebãtute încã de-al ursitei vânt cumplit, 
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stã și pândește
Țărmul unde amintirea cu dorința se-ntâlnește.

Mâini? ... o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate, 
Cui de aninat speranțe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine ... mâine, cine știe câți din noi vom mai trăi !

Prima lecție

Taci, că doarme păpuşă!
MIMI

În colţişorul ei, stăpână
Pe-un vraf de jucării stricate, 
Din cărţi de joc, din hârtioare
Ea-şi face parcuri şi palate;

Vorbeşte, rade cu păpuşă…
Ce fericite-s amândouă
Că s-a putut, din vechi nimicuri, 
Zidi o-mpărăţie nouă!

Păpuşă n-are nas, e cheală, 
S-un braţ din umăr îi lipseşte, 
Dar Mimi-o vede tot frumoasă:
Căci ea e mama, s-o iubeşte.

Stau şi mă uit, cu câtă grijă
A rezemat-o de-o cutie, 
şi-i duce bunătăţi la gură
Cu linguriţă, s-o îmbie:

Aşa, papa frumos, fii gigea, 
Papa cu mama, să creşti mare…
Apoi o şterge, o sărută
şi-i pregăteşte de culcare:

într-un pantof i-aşterne carpe, 
îi face loc s-o cuibăreşte:
închide ochii şi fă nani.
Păpuşii nu-i e somn… scânceşte…

E răsfăţată, vrea să-i cânte, 
şi basme de-ale ei să-i spună…
O, e un chin pan s-o adoarmă.
Noroc că-i Mimi mama bună!

Să nu te-ncerci s-o iai în braţe, 
Ori s-o săruţi, că nu se lasă;
Ce-i ea, copil? Nu-şi vede capul
De supărări, de griji, de casă…

Mă umflă râsul… ce drăguţă-i
în demnitatea ei de mama!
şi cuget la o viclenie:
Te fac eu să mă bagi în samă!…

Pe-ascuns, din buzunarul hainei
Mă fac că scot o păsărică, 
şi-ncep să-nsir ce pene are, 
Cât de frumoasă e şi mică…

Ce bine-mi pare că nu-i nime
Să vadă ce am eu aici!…
Dar cine-o fi? Aud prin casă
Un tropot de picioare mici…

Mă-ntorc. Cu ochii mari şi limpezi
Mă farmecă, linguşitoarea!
Ce cauţi, mama de păpuşă, 
Fudulă mea de-adineoarea?

Se uită după păsărică, 
şi i se pare c-o şi vede;
Degeaba-i spun c-am amăgit-o, 
C-am vrut să rad de ea… nu crede.

Cerşind, mânuţele-şi întinde
şi de genunchii mei s-agaţă…
De-ai şti tu păsărică asta
Ce adevăruri te învaţă!

Vieaţa, an. I, mai 1894 
 

Cum Curge Vremea

Cum curge vremea şi ne-ngroapă!
Ia vezi ce mare te făcuşi:
Mai ieri, erai numai de-o şchioapă, 
Când te pierdeam printre păpuşi;

Când te dam huţa pe picioare, 
O minunică răsfaţată, 
Şi te-ntrebam care-de-care :
Ce eşti mata – băiat, ori fată?

Parcă te văd cum înainte
Ne ieşi la toţi, şi-n gât ne sai;
Mama-ţi tot zice: fii cu minte ...
Tu parcă altă grijă n-ai!

Zâmbind, dai gurii noastre pradă
Obrajii rumeni şi rotunzi;
Şi toate laşi să ţi se vadă, 
Căci n-ai de ce să ţi le-ascunzi.

Sub scară, jos, într-o rochiţă
Pân’ la genunchi, aproape goală, 
Spui vorbe dulci şi dai guriţă
Unui pisoi ce-ţi toarce-n poală.

Când uşile, ca de furtună, 
Trosnesc, izbite de perete, 
Ştim că vii tu, cea mai nebună
Şi mai draguţă dintre fete.

Râzând, de toate cele plină
Pe mânuşiţi şi pe obraz, 
Tu umpli casa de lumină, 
De fericire şi de haz ...

Fireşte, azi eşti domnişoară, 
Nu ne vorbim ca mai-nainte ...
Privirea ta mă înfioară, 
De serioasă şi cuminte.

Şi, totuşi, nu ştiu cum îmi vine, 
Când văd aceşti doi ochi ce cată
Aşa frumoşi şi mari la mine, 
Şi ştiu că-i sărutam odată! ...

Linişte

(Amicului meu Delavrancea)

Tinere, ce-ţi strângi în palme tâmplele înfierbântate, 
Pe când mintea ta, în friguri, că o flacăra se zbate, 
Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă, 
Migălind vorba cu vorba, c-o-ndaratnicie crudă, 
Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis, 
Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris, 
Nici nu te-mbată de vorba cui ar stă să te admire!
în dezordinea vieţii înecând a ta gândire, 
şi spărgând smalţul de forme şi de amăgiri ce-ascunde
Miezul urilor eterne s-al durerilor profunde, 
Vei vedea cât de fatală-i duşmănia celorlalţi, 
Când deasupra lor talentul ţi-a dat aripi să te-nalţi
şi când leneşă lor minte, dată pe gândiri uşoare, 
Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură s-o doare.
Fermecaţi de-o ciripire liniştită şi dulceagă, 
Adormiţi de vorbe goale, cum vrei tu să-ţi înţeleagă
Versul încărcat de gânduri, şi cum crezi c-au să te ierte, 
Când îi smulgi din pacea frazei sunătoare şi deşerte?…
Nu, nu te-aştepta să-ţi fie cu flori calea samanata, 
Muncă de artist e crudă, şi e trist-a ei răsplată.
Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare, 
Cu dorinţa ta maestrul neputând să se măsoare, 
Câte visuri nu-ţi întuneci tu, cinstit, preot al artei, 
în discurajarea tristă de-a vedea cât de departe-i
Strofă ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumina!…
Ameţit, trudit, pe mâna capul greu ţi se închină, 
şi suspini amar de milă frumuseţii care-ţi moare
Zugrumata-n închisoarea vorbelor nencapatoare.
şi dac-ai putut alege şi-ntrupa vreo icoană
Din deşartă, viforoasă existenţei tale goana, 
Cum vrei tu că în pervazul altor minţi, altă lumina
îmbrăcând-o, să rămâie tot icoană ta, senină?
Fiecare în îngustă-i minte, când va fi s-o prindă, 
Strâmbă şi mototolită, că-ntr-un ciob prost de oglindă, 
Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.

A, sunt fericiţi aceia căror’ nu li-i dat să ştie
A creării dureri sfinte, şi pe care îi îmbată
Ritmul generos în care îşi scriu proză nesărată, 
Toacă bunelor silabe, şi duioasă-ncredintare
Că-nsemnati cu stema-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!
Al acestora-i triumful: vecinic fetele senine, 
Drepţi, înfumuraţi, c-un zâmbet protector privesc la ţine.
Ei sunt veseli: au o gloată de naivi că să-i admire, 
şi se-ngraşă de prostie, de noroc şi nesimţire.
Căci cuvintele blajine şi nimicurile lor, 
Dezmierdând frumos urechea, cad în gustul tuturor.

S-or găsi şi pentru ţine, suflet generos şi mare, 
s-încă mulţi, că să-ţi arunce un cuvânt de-ncurajare.
Vei avea cinstea să intri şi prin casele bogate, 
Unde ţi-or întinde mâna, c-o-ngrijita bunătate, 
Doamne mari, cari-şi vor face ochii mici că să te vadă, 
Tineri parfumaţi, de spirit, sclivisiţi că de paradă, 
şi domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:
Cam ce suma să câştige cu-a lui versuri un poet!…

şi vei stă cu ei la masă… A… dar ia aminte bine, 
Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit că ţine, 
Te păzeşte, să nu vatămi a lor gusturi rafinate.
în discuţii orice-ar zice lasă-i, da-le lor dreptate.

Anecdotă, calamburul acolo fiind la preţ
Câtă-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ.
Pan-atunci, neavând spirit, nu prea-ntinde vorba multă;
Nici să taci aşa întruna, căci tăcerea ta-i insultă…

După masă se-nţelege doamnele te vor ruga, 
Cu obişnuitul zâmbet, că să le citeşti ceva.
Tu, mişcat de-atâta cinste, îţi scoţi foile îndată, 
Sfiicios cătând la lumea ce-mprejurul tău stă roată, 
Te închei frumos la haina şi… începi. Una suspină, 
Altă rade, face semne şi s-apleacă spre vecină.
Conversaţia începe: de copii, de slugi, de rochii…
Are haz, şopteşte gazdă, spionandu-te cu ochii.

Uf, ce anost! Cine-i asta? într-un colţ se-ntreabă două.
De, închipuie-ţi, săracul!… de poveşti ne arde nouă?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, s-a isprăvit!… Din vorba se-ntrerup pentr-un moment;
Fiecare se sileşte să-ţi arunce-un compliment:
Inspirat aţi fost de muze!… Prea frumoasă poezie!
Nu uită c-aci se cere să roşeşti de modestie.
Datoria ta făcută poţi să te retragi cuminte.
Doamnele-şi reiau în pace vorba lor de mai nainte.

Spune-acum dacă-ţi surâde o asemenea viaţă, 
şi de crezi că e o soarta fericită şi măreaţă
De-a lasă acestor oameni dreptul să te umilească!
Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rana sufletească
Mai grozavă decât milă rea şi dispreţuitoare
Cu care-l privesc bogaţii din deşartă lor splendoare!
Ce? Atâta timp să cauţi dureroasă întrupare

A unei lumini de-o clipă ce-n viaţă ta răsare, 
şi din haosul de gânduri s-alegi sfintele icoane, 
Că să faci frumos cu ele la boieri şi la cocoane?
Dar ar fi să te cutremuri de dezgust şi de ruşine
Când ai şti cu ce-ngamfare, ce de sus privesc la ţine
Toţi neghiobii ce-ţi dau mâna socotind că-ţi fac onoare!
şi mai vii să-nfrangi dispreţul nesimţirii zâmbitoare
s-al biletelor de banca cu ce-ai scris cu ce-ai gândit?
Cine vrei să te-nţeleagă, saltimbanc nenorocit?…

A, nu-ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate, 
Unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate
Decât dup-o anumită şi stupidă învoială, 
Unde omul i-o păpuşă, şi viaţă o spoială!
Fugi de zâmbetul făţarnic şi de strângerea de mâna
A acestor măşti ce firea omenească o îngână…
Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;
Veşnică desartaciune ţine capătul de şfară!
Suflet înecat de gânduri sfinte şi nepieritoare, 
Lasă-ţi clipele vieţii înţelept să se strecoare, 
Răsărind de pe-a lor urme dungi neşterse de lumina;
şi de vrei să-ţi deie artă mângâierea ei senină, 
Că un pustnic te închide în odaia ta săracă, 
şi dorinţelor deşerte porunceşte-le să tacă:
Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea, 
Caută-ţi în ţine însuţi liniştea şi fericirea.

Revista nouă, an I, nr. 2, 15 ianuarie 1888

Luna și noaptea

Luna

Noapte, tu eşti sclava neagră a veciei, iară eu
Sunt regina. De pe tronul întunericului tău, 
Revărs valuri de lumină; ș-un popor întreg de stele
Furnică-n razele mele.

Fără mine, neştiută, vecinic ai fi pribegit, 
Ca un ghem de întuneric dat de-a dura-n nesfârşit.
Umilită, pleacă-ţi fruntea şi-naintea mea te-nchină.
Noapte, sunt a ta regina.

Noaptea

Luna, tu eşti sclava albă, fulg ursit în veci să meargă.
Eu, mai veche decât vremea, şi decât lumea mai largă, 
Neclintită-s, şi nici cuget că-n cuprinsul ţării mele
Furnică popor de stele.

Şi de n-aş fi eu să-mbrobod faţă ta-n ştergar cernit, 
Dacă n-aş fi-ntunecoasă, tu în veci n-ai fi lucit.
În genunchi dar, a mea poală pleacă-te a-mi săruta, 
Lună, sunt regina ta!


Samanatorul

Paseste-n tarina samanatorul
Si-n brazda neagra, umeda de roua, 
Arunca-ntr-un noroc viata noua, 
Pe care va lega-o viitorul.

Sunand, grauntele pe bulgari ploua:
Speranta, dragostea lui sfanta, dorul
De-a-mbelsuga cu munca lui ogorul, 
Le samana cu mainile-amandoua.

Trudeste, facatorule de bine, 
Veni-vor, roiuri, altii dupa tine, 
si vor culege rodul bogatia.

Tu fii ostasul jertfei mari, depline:
Ca dintr-un bob sa odrasleasca mia,
Cu sangele tau cald stropeste glia!

Samanatorul, an. I, nr. 1, 2 decembrie 1901


Vechilor ateneiști

Acei ce v-ati legat viata
De-un vis frumos si fericit, 
Pentru a carui intrupare
Cu-atata dragoste-ati muncit, 

Voi toti, cari-ati pazit cu cinste
Stindardul sfant ce-ati ridicat, 
si cari-ati pus intaia piatra
Acestui stralucit palat, 

Puteti in adevar fi mandri
si fericiti c-ati izbutit:
A prins fiinta visul nostru
De-acuma drumul e croit!…

si ce rasplata glorioasa!
in templul ridicat de voi
Sărbătorim un sfert de secol
Din lupta voastra de eroi!

Desigur, a fost grea chemarea
si lunga cale-ati strabatut:
Dar azi puteti intinde mana
si zice: Iata ce-am facut!

Acestea-s luptele ce-arunca
Lumina-n calea tuturor, 
si-acestea-s marile trofee
Ce onoreaza pe-un popor.

Aici de-a pururea vor curge
Izvoarele de ganduri sfinte, 
De-aici va rasuna trivoga
Desteptatoarelor cuvinte;

si roiul generos de tineri, 
Aceasta gloata de recruti, 
Ce umplu golurile triste
Ale eroilor cazuti, 

Atatea forte risipite
S-or incalzi de-acelasi dor, 
si-n larga tabar-a vietei
isi vor aduce jertfa lor, 

Vor pune pace si iubire
in inimile cari gem
Sub valurile de-ntuneric, 
Ce-mping la ura si blestem;

Vor sterge vrajba dintre oameni
s-or face traiul mai senin:
Aceasta-i nobila chemare
A luptatorilor ce vin, 

Ostasi cu fruntea luminata
De raza unui ideal, 
Vibrand de marea suferinta
si de suspinul general.

Acum ti-s usile deschise, 
Ia-ti locul, viguros popor, 
s-asculta-ti insetat profetii
Cu ochii dusi in viitor;

De-aicea vei iesi mai mare, 
Mai iubitor, mai solidar, 
Caci toate patimile sterpe
Vor adormi-n acest altar, 

in care vei veni, din lupte, 
Viata sa ti-o racoresti, 
si-n care pururea va arde
Faclia mintii omenesti.

Calendarul pentru toti romanii pe 1892 


Sonet - A Revenit Frumoasa Primăvară

A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;
Dorinţi copilăreşti, renăscătoare, 
Fac inimile noastre să tresară ....

Iubire e în razele de soare, 
Şi farmec în a codrului fanfară, 
Şi visuri dulci în liniştea de sară:
În cer şi pe pământ e sărbătoare.

Ascult, privesc, respir cu lăcomie, 
Căci toată frumuseţea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!

Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie, 
A gândurilor mele întrupare.


Sfânta muncă

Sfânta muncă e aceea
Ce răsplată-n ea-și găsește.
De-ntelegi tu asta, cheia
Fericirii tale-o ții.
Urgisit de toți sa fii, 
Tu de-a pururea iubește, 
Iar ca sa trăiești în pace, 
Nimic lumii sa nu-i cei, 
Binele te-nvaț-a-l face
Ca albina mierea ei.

Familia, 27 mai 1904 

Tu ești poet

Eu vreau cântări de veselie.
Ca tu esti trist, ce-mi pasa mie?
Nici vreu sa stiu de ce te doare, 
De grijile ce te framanta, 
De inima ta care moare…
Tu ești poet, deci cânta.

De te urasc, de te sfasie
Vrajmasii tai, ce-mi pasa mie?
Zambind, tu ranile-ti ascunde, 
Si-n stele sufletu-ti avanta, 
Cui te loveste, nu-i raspunde…
Tu esti poet, deci canta.

De-ti plang ai tai, in saracie, 
si-i vezi murind, ce-mi pasa mie?
Tu du-ma-n alte lumi, senine, 
Caci singura-ti chemare sfanta
E sa ma-nveselesti pe mine;
Tu esti poet, deci canta.

Iar dac-un vant de nebunie
Peste viata ta pustie
S-abate pentru totdeauna, 
In noaptea care te-nspaimanta
Priveste stelele si luna
Surazator, si canta.


Vieata, an. II, nr. 2, 19 februarie 1895
 


Unde ni sunt visătorii?

Nu stiu, e melancolia secolului care moare, 
Umbra care ne ineaca la un asfintit de soare, 
Sau deceptia, durerea luptelor de mai-nainte, 
Doliul ce se exala de pe-atatea mari morminte, 
Raspandindu-se-n viata, ca o trista mostenire, 
Umple sufletele noastre de-ntuneric si mahnire, 
si imprastie in lume o misterioasa jale, 
Parc-ar sta sa bata ceasul stingerii universale;

Caci ma-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemangaiate, 
Ce-i acest popor de spectri cu priviri intunecate, 
Chipuri palide de tineri osteniti pe nemuncite, 
Tristi poeti ce plang si canta suferinti inchipuite, 
Inimi lase, abatute, far-a fi luptat vrodata, 
si straine de-o simtire mai inalta, mai curata!
Ce sunt bratele acestea slabe si tremuratoare?
Ce-s acesti copii de ceara fructe istovite-n floare?...

si in bocetul atator suflete descurajate, 
Cand, bolnavi, suspina barzii pe-a lor lire discordate, 
Blestemand desertul lumii s-al vietii, in nestire, 
Cand isi scalda toti in lacrimi visul lor de nemurire, 
Tu, artist, stapanitorul unei limbi asa divine, 
Ce-ai putea sa ne descoperi, ca un facator de bine, 
Orizonturi largi s-atatea frumuseti necunoscute, 
Te mai simti atras s-aluneci pe aceleasi cai batute, 
Sa-ti adormi si tu talentul cu-al dezgustului narcotic, 
Ca in propria ta tara sa te-arati strain, exotic?...
Cum, cand esti asa de tanar, e o glorie a spune
C-ai imbatranit si sila de viata te rapune, 
Ca nimic pe lumea asta sa te miste nu mai poate, 
Ca te-ai zbuciumat zadarnic si te-ai saturat de toate?

stii tu inca ce-i viata? Ai avut tu cand patrunde, 
Nu problemele ei vaste, incalcite si profunde, 
Dar un tremurat de suflet, licarirea ta de-o clipa, 
Cand atatea-ti schimba vremea c-o bataie de aripa, 
in vertiginosul haos de privelisti, ce te-nsala, 
Sub imensa si eterna armonie generala?...

Esti de-abia in pragul lumii. ti-i asa de sprinten gandul.
Cate n-ar sti el sa prinda in viata aruncandu-l!
Cate frumuseti ascunse vi s-arata numai voua, 
Fericiti poeti: natura, lumea pururea e noua!
Pe sub ochii tai tablouri luneca stralucitoare, 
Glasuri, si colori, si forme tu le lasi sa se strecoare, 
Leganand a tale ganduri adormite, ca pe-o apa, 
Cand atatea adevaruri nerostite inca-ti scapa!
stiu. Am fost si eu ca tine amagit sa cred ca-n arta
Pot sa trec la nemurire cu revolta mea desarta;
si cu lacrimi stoarse-n sila nu mi-as mai aduce-aminte
Am bocit si eu... nimicuri, ce-mi pareau pe-atuncea sfinte!...

Dar cand m-am uitat in juru-mi s-am vazut ca e o boala, 
si ca toti incepatorii, de abia scapati din scoala, 
Ofiliti in floarea varstei de-un dezgust molipsitor, 
isi zadarnicesc puterea, focul tineretii lor, 
Ca sa legene-n silabe, pe tiparele gasite, 
Desperari de porunceala si dureri inchipuite, 
Cand am inteles c-aceasta e o moda care soarbe
Seva tineretii noastre, am zis gandurilor oarbe, 
Ce-si roteau peste morminte zborul lor de lilieci, 
Sa s-abata lasand mortii in odihna lor de veci, 
si din florile vietii sa aleaga si s-adune
in nepieritorul fagur adevar si-ntelepciune!
Cate nu-s de scris pe lume! Cate drame miscatoare

Nu se pierd nepovestite, in naprasnica valtoare
A torentelor vietii! Cati eroi, lipsiti de slava, 
Nu dispar in lupta asta nesfarsita si grozava!
si, sub vijelia soartei, cate inimi asuprite, 
Cati martiri pe cari vremea si uitarea ii inghite!

si cand lumea asta toata e o vesnica miscare, 
Unde cea mai mica forta implineste o chemare, 
si cand vezi pe-ai tai cum sufar, cum se zbuciuma si lupta
in campania aceasta mare si neintrerupta, 
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor, 
Sa arunci celor ce-asteapta de la tine-un ajutor, 
Jalea si descurajarea cantecului tau amar, 
si sa-ti cheltuiesti puterea celui mai de seama dar, 
Ca sa-i faci mai rai pe oameni, si mai sceptici, si mai tristi?
Asta vi-i chemarea sfanta de profeti si de artisti?...
Unde ni-s entuziastii, visatorii, trubadurii, 
Sa ne cante rostul lumii si splendorile naturii?
Unde ni-s samanatorii generoaselor cuvinte, 
Magii ocrotiti de stele, mergatorii inainte, 
Sub credintele sfaramate si sub pravilele sterse
ingropand vechea durere, cu-al lor cantec sa reverse
Peste inimile noastre mangaiere si iubire, 
si cuvantul lor profetic, inspirata lor privire, 
Valurile de-ntuneric despicandu-le in doua, 
Splendida-naintea noastra sa ne-arate-o lume noua!


Convorbiri literare, an. XXV, nr. 11 si 12, martie 1892

Răspuns la o cronică rimată

Aşa-i: spre bolţile tăriei, 
Cu jind, la ce să mai cătăm, 
Când toţi, sub fundul pălăriei, 
Câte-un crâmpei de cer purtăm?

Tu zici: crampeile-s la fel…
Pe osebitele cărări
Toţi ne-ndreptăm către un tel, 
Unii pe jos alţii călări.

E drept că-n cele patru scânduri
Prostia cea mai guralivă
Şi capul cel mai dat la gânduri
Vor amuţi deopotrivă.

Dar, pan-atunci, unul îşi strânge
Sub boltă lui, şirag de stele, 
Altu-şi mânjeşte, ori îşi frânge
Partea-i de cer în bucăţele.

Unii în fel de fel de chipuri
Frământă tainele vieţii:
Rastoarn-a marilor nisipuri, 
Străbat şi scotocesc planeţii, 

întreabă funduri de prăpăstii
S-ale Eghipetului mumii, 
Şi-n oasele fosili de bestii
Cât rostul şi urzeala lumii.

Iar alţii zilele-şi petrec
în al orgiilor vârtej:
Un trăi nesăbuit şi sec, 
întins pe patimi că un vrej!

C-o idioată nesimţire
îşi rad de tot ce-i demn şi sfânt
Le toacă gură în neştire, 
Se bat cu morile de vânt.

şi pe când tu-ntr-o sfera mică, 
Că vai de lume, te strecori, 
Ei strălucesc, şi se ridică, 
De goi ce sunt şi de uşori.

Nimic nu pune frâu acestor
Neruşinaţi, terfichi limbuţi, 
şi, pentru ochiul lor de chestor, 
Lumea e goală de virtuţi!…

Prostii le par ştiinţi şi arte, 
Nebuni poeţii, de legat:
Zbârnâie toţi, din dible sparte, 
Un cântec vechi şi nesărat!…

Ei singuri se pricep la toate, 
Ei filozofi, ei cântăreţi, 
Prin ei se mişc-a lumii roate, 
Cu roiul spornic de vieţi!

şi numai pentru dansi-anume
Urzit-a Dumnezeu pământul, 
Cu toate câte sunt pe lume;
şi numai lor li-i dat cuvântul!
. . . . . . . . . . . . .
Acum, răspunde de socoti

Că ceru-i hărăzit de-a valma, 
Deopotrivă pentru toţi, 
Ori li s-a măsurat cu palmă…
*
De e, sau nu e cer, mă-ntrebi?
Ar fi nedrept să-ţi spun că nu-i;
Dar fiecare-ndeosebi
Menită-şi are partea lui:

Măreţ pluti-va printre veacuri
Maestrul dulce, Eminescu, 
Iar gos, cu-al lui bagaj de fleacuri, 
Toncescu fi-va tot Toncescu!…

Căci cum să cred c-ar stă alături
Cu scumpele mărgăritare
Gunoiul ce cu scârbă-l maturi
în întuneric şi uitare!

Furlandisindu-se-n saloane, 
Cu mintea stearpă şi-n doi peri, 
Să facă curte la cucoane
Sunt meşteri fanţii-cavaleri!

Dar cum socoti că toţi smintiţii
şi trântorii de cafenele, 
înfumuraţi şi plini de viţii, 
Să aib-acelaşi cer şi stele

Cu cei ce lupta şi-şi adună
în fagur sfintele gândiri, 
şi-şi dau viaţă pe-o cununa
Din mâna dreptei Nemuriri?
*
Politici, oratori de stradă, 
Stupizi, ce se socot isteţi, 
Făţarnici patrioţi grămadă, 
De vorbe goale precupeţi, 

şi literaţi de porunceală
Răsară-n cale-ţi, cât de deşi, 
Tu ţine însă socoteală
Că-s mulţi chemaţi puţini aleşi.

România liberă, an. VIII, 5 august 1884

Sonet (Din Tot Ce Ne-a Fost Drag Mai înainte)

Din tot ce ne-a fost drag mai înainte
Poveşti rămân şi cântece-nvechite;
Ne fură clipele, pe nesimţite, 
Din flori mirosul, sensul din cuvinte:

Şi-n liniştea-nserării, ce ne-nghite, 
Ca frunzele uscate pe morminte, 
Se scutură aducerile-aminte
Pe inimile noastre ostenite.

Ruini suntem, şi orice gând ne doare, 
Căci e făcut din temeri şi regrete.
Te blestemăm, şi totuşi, cu ce sete

Întindem buzele tremurătoare, 
Vrăjita-ţi undă să ne mai îmbete, 
Viaţă pururea fermecătoare!

Sonet (M-am Regăsit. Ce Dor Mi-era De Mine)

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine, 
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi… îi ştiu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine, 
Şi azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău ca pânza Penelopii
Se ţese ziua, noaptea se distramă…
Noian de întuneric ne desparte!

Zădarnic zâmbitoare te apropii, 
Şi glasul tău tremurător mă cheamă
Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe… 

La vatra rece

I
Oblonitu-mi-a fereasta
Gerul, cu-a lui flori de gheata, 
Si, în toata casa asta, 
Eu sunt singura viata.

Dac-ar fi un foc în soba, 
Mi-ar parea ca suntem doi, 
As mai sta cu el de vorba, 
Mai uitand cele nevoi;

Ne-am pricepe-nde noi plansul, 
Eu cenusa el scantei, 
Cate nu mi-ar spune dansul
Dun povestile cu zmei!

Anevoie vremea trece
Cand uratul greu te-apasa.
Ce ursuza-i vatra rece!
Parc-as sta c-un mort în casa.

II
Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vajiind, 
si din strasini, cate unul, 
Cum cad turturii plesnind;

Suna-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase, 
Si vartejuri, repezite, 
Bat în usa manioase.

Se arata-n neguri luna, 
Albe stelele sclipind;
Si de ger s-aud întruna
În pod corzile trosnind.

Mi-ar prii, pe-o asa iarna, 
O-mpietrita amortire
Îndelung sa mi s-astearna
Peste cuget si simtire

Sa adorm, capul sa-mi scutur
De povoara cugetarii…
Cat as da sa vad un flutur
Taind para lumanarii!

Binele public, an. VI, nr. 52, 3-4 februarie 1884

Slăvit e versul

în vers e mantuirea cand n-ai nimic de spus.
Se deapana pe randuri, ca firul de pe fus, 
Din volbura de vorbe se deapana usor
Un cantec ce sporeste, mai larg, tot mai sonor, 
E opera vrajita ce din nimic se-ncheaga, 
si nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nteleaga.

in vers e mantuirea cand n-ai nimic de spus.
Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus, 
iar critica solemna, ce-n gol vede-adancime, 
Ca un copil adoarme in leaganul de rime.
Slavit e versul cantec, miraj, intraripare
E-n Nemurire-o carte de libera intrare.

Tu ia doar la crestarea silabelor aminte, 
Sa nu prea bata-n struna stiutelor cuvinte, 
Ci-n rasuciri de fraze, cu vorbe de la tine, 
Fa sunetele goale sa ni se para pline, 
Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint, 
Dintr-o-ncapere-ngusta facand un labirint.

Nici sir, nici sens… Acestea ne-ar dezvali secretul, 
Am sti ce spui, ce cugeti. si, pentru noi, poetul
Cu cat mai nenteles e, cu-atat e mai profund.
Ce mici devin chiar zeii cand nu se mai ascund!
Din patru-n patru versuri, si plan, si ritmu-ti schimba, 
Ca tot ce scrii sa para ca-i scris in alta limba.

La titlu sa iai seama: sonor, bombastic, vag, 
si cu ceva macabru, sa ne-nfiori din prag.
Caci titlul e alarma. Ca-n trambita sa-l suni:
O inima in flacari, La casa de nebuni, 
in cripta, Flori de sange… si nu-i zor nicidecum
Ca titlul cu povestea sa aib-acelasi drum.

Amagitor de ganduri, un motto mistic pune, 
Sa-si tremure lumina un far peste-o genune.
Sub el psalmodic versul silabele sa-si joace, 
in fierbere de glasuri, ca apa la rastoace.
iar toata poezia cui sens ar vrea sa-i cate
Mai limpede sa-i para citita de-a-ndarate.

De-o scrii sa fie pleava in spulberarea vremii, 
Au strigat nou in plenul cinstitei Academii, 
Oricum ti-ai prinde gandul, pe zor sau pe-ndelete, 
si-n orice dant retoric, tu nu uita, poete, 
Ca vorba-i ca si omul in lume sau in arta
Cu atât mai jucăușă, cu cât e mai deșartă.

Țară de pripas

Un vechi tolbaș de vorbe late, 
Om norocos din cale-afara, 
S-a pomenit pe neasteptate
Stapan peste întreaga tara.

Din ea-si facu o pravalie, 
si ca un negustor de treaba, 
Pentru ca-n lume sa se stie, 
Prinse-a striga de la taraba

Poftiti aici! Oricine are
Obrazul fara de rusine
s-o constiinta de vanzare…
Poftiti sa faceti targ cu mine!

Prostie, lene, lingusire, 
Eu cumpar tot. Veniti aici!
si cei mai naraviti din fire
Mi-or fi tovarasi si amici.

Eu dau tot felul de noroace, 
Caci sunt atoatetiitorul, 
Mariri, averi… Sa vie-ncoace
Toti trantorii ce le duc dorul!…

Asa, sunt zece ani de cand
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigand, 
si musteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingai
Nu se vazura-n slujbe mari, 
Cati oameni fara capatai
N-ajunsera milionari!

Veniti si voi, straini calici, 
si strangeti tot ce-a mai ramas!…
. . . . . . . . . . . . . . .
Ce sa mai faci? Ce sa mai zici?
Sarmana tara de pripas!

Epoca, an. I, nr. 259, 4-16 octombrie 1886
 

Păcatul

Păcătuit-a omul în vremuri fericite, 
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă, 
Când n-avea a se teme de zile amărâte, 
Când roabă-i era lumea – şi el domnea în tihnă.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă şi oamenii puţini, 
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge, 
Când cerul n-avea trăsnet – şi nici pământul spini.

Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc, 
Când el se vede-n lume menit să pătimească, 
Când relele-l frământă, şi poftele-l robesc!

Şi vreţi să n-avem Caini, când e nepotrivire, 
Şi ură şi cruzime în neamul omenesc, 
Când neagra duşmănie şi lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi.
Şi râvna, şi ispita, şi negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!

Un suflet larg sa ma-nțeleagă ... 

-Postum-

Un suflet larg sa ma-nțeleagă, 
Sa fiu al lui, sa fie-al meu, 
L-am cautat o lume-ntreaga, 
Si-l caut, si-l visez mereu.

Te-oi fi-ntalnit vrodata-n cale, 
Prietin pururi asteptat, 
Sub raza gandurilor tale
O clipa poate-am lunecat…

O clipa, si in juru-mi iarasi
Pustiu si noapte s-a facut, 
Ca-n loc sa fim pe veci tovarasi, 
Pe veci sa-ti fiu necunoscut!


Sonet (Lăsaţi-mă Singurătăţii Mele)

Lăsaţi-mă singurătăţii mele.
Mi-albeşte capul, în vârtejul lumii, 
Pe frunţi de valuri stă cununa spumii, 
De mult ce se frământă între ele.

De visuri inima pustie nu mi-i…
Senin mă urc pe-a lor înalte schele, 
Străbat albastre văi, plutind prin stele, 
Pământul ducă-şi droaia lui de můmii!

Tihnit, ascult a gândului poveste, 
Mă-nşel, şi cred că tot ce-a fost mai este.
Ce dulce-i astă amăgire-a vieţii!

Tăceţi s-adorm, nu voi să prind de veste
Că mi s-a stins văpaia tinereţii, 
Ş-asupră-mi anii grei şi-aştern nămeţii. 

Valuri

Visand imparatul sa rupa hotarele ce-l ingradeau, 
si marea-i putere s-o-ntinda pe-ntregul pamant si pe mari, 
Tarie de vifor pusese in sufletul ostilor lui, 
Ca nici un vrajmas sa mai poata cu armele-a-i sta impotriva;
Iar ochii de fiara flamanda rotindu-si-i peste cuprinsuri, 
Vedea cum noroadele toate in cale-i se pleaca-ngrozite, 
Vedea cum cetati intarite, palate de piatra si domuri, 
Cu valva atator coroane, ca pleava se spulbera-n vant.

s-a fost un blestem pe ursita sarmanelor neamuri de-atunci, 
Ca-n scrum si-au vazut prefacuta intreaga lor munca de veacuri.
Scrasnind luptatorii, in iures, ca iarba sub coasa cadeau, 
Naprasnic vartejul pieirii din tara in tara trecea
in urma-i coloane de flacari zbucneau din cetati naruite
si-n vuietul crancen al mortii, sub negrele stoluri de corbi, 
Trufas, imparatul calare, cu ranjet privindu-si isprava, 
Prin rauri de lacrimi si sange, pe punte de lesuri trecea.

Dar iata ca tocmai in ceasul cand bratele sta sa-si intinda, 
Pamantul intreg sa-l cuprinda, un racnet de leu, din adancul
Salbaticei Asii, ii spune ca nu-i inca lupta-ncheiata.
O, nu, Ilderim, nu e inca pamantul pustiu de viteji:
Timur iti sta-n fata, iar spada-i e sora cu spada lui Mircea, 
si ce s-a-nceput la Rovine, sfarsi-se-va la Angora!
El zice, si una spre alta s-azvarl intartatele oarde, 
si randuri de randuri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.

Trei zile-si tin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se misca-n bulucuri multimea, se rupe si iar se-mpreuna, 
Cad palcuri sub palcuri de-a valma, si altele proaspete vin, 
Iar hreamatul creste si scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iata ca-n seara din urma, strangandu-si in pinteni arapul, 
Carare-si despica-n navala Timur cu hangerul in mana.

Sporeste cu el valmasagul amestec de glasuri pripite…
Din mijlocul lor se aude un muget de fiara-njunghiata.
E prins Baiazid si deodata se stampara clocotul luptei.
E prins Baiazid si ostasii raman impietriti ca de-o vraja.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri?… Pamantul pe-al lui si l-a stins!
Timur isi priveste vrajmasul cu linistea celui puternic.
O cusca de fier i s-aduce… in van, Ilderim, te mai zbuciumi, 
si hainele-ti rupi de pe tine, si fruntea ti-o sangeri de gratii!
Acesta-i palatul in care de-acum iti ramane sa cugeti
Ce subrede s-amagitoare sunt toate maririle lumii…

Asa l-au purtat prin orase, prin tari pustiite de el.
L-au dus prin cetati ce, cu groaza, de numele lui pomeneau;
Opreau la raspantii, s-un crainic vestea de ispravile lui;
Uimiti ascultau trecatorii, privind la momaia din cusca
O umbra de om ce scanceste si-si leagana capul mereu.
Vedeti, zice crainicul iarasi, ca este-o dreptate pe lume, 
Ca nici n-o grabeste durerea, cum nici n-o-ntarzie minciuna, 
Ci singura ea isi alege si arma si ceasul plinirii!

Flacara, an. IV, nr. 1-2, 25 octombrie 1914 



Scrisoare către un bătrân

Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să ştie, 
şi a şti să-l porţi e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbârceşte faţă, netezeşte judecată.
Pentru orice-ncretitura, mintea trebui să-şi ia plata.
şi pleoapă de pleoapă când s-apropie-n afară, 
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, şi mari lucruri grăieşte gură pregătitei groape, 
şi-ntelept trebui să fie cine stă de ea aproape!

Iată ce gândesc când trece un bătrân pe lângă mine, 
şi când văd pe faţă-i blanda ieroglifele divine, 
Ce-a săpat, în treacăt vremea, că pe-o obelisca vie!
Mi se pare că într-insul văd un zeu:
Ah, cine ştie
Ce-o fi clocotind în lumea strânsă în batranu-i creier, 
şi ce-o fi târând cu sine furtunosul lui cutrier!
Câte visuri izbândite! Câte visuri sfărâmate!
Grămădire colosală ici ruine de palate;
Dincolo în codru-n doliu, şi sub el un vraf de scrum.
într-un colţ trântit se vaită dorul, abătut din drum.
Câte cuiburi goale! Câte, câte falnice porniri
şi iluzii aurite, prefăcute-n amintiri!

Cum să nu te-nchini în faţă unui astfel de colos!
şi-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos, 
ştiind că până-ntr-amurgul gârbovitei bătrâneţi
El a răbdat vijelia nestatornicei vieţi!

Tot aşa gândeam de ţine când vazutu-te-am întâi, 
Pan-a nu şti ce acopăr prefăcuţii ochi ai tăi.
Azi, când te cunosc, ce cuget, de voiesti să ştii, ascultă:

E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă.
E ciudat să vezi moşneagul hărţăgos cătând pricina
Lumii şi batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburleşte.
Răutatea şi mania pe bătrân cumplit mânjeşte, 
Gură lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări!
Ce-ai zice
Pe bătrânul cel din ceruri să-l vezi pogorât aice, 
şi din vecinică-i răbdare să-l vezi că pe-un om de rând, 
Mânios, zvârlind cu pietre după noi, şi înjurând?…
Nu-i aşa, că toată slavă i-ar cădea în ochii tăi?…

Vezi, noi socotim bătrânii că pe nişte dumnezei, 
înţelepţi, blajini, pe dânşii pururea stăpâni fiind, 
Bunătate şi iubire peste noi împrăştiind, 
Purtând vecinic în privirea lor văpăile iubirii, 
Aşteptând, că pe un oaspe drag, clipală adormirii, 
Suferind de suferinţă şi de plânsul tuturor, 
Duşmanului ce-i huleşte tinzând mâna de-ajutor.

Vai! Dar cui spun eu acestea? ţie, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfânt-a dragostei scânteie, 
Care n-ai dospit în ţine decât neagră răutate, 
ţie, -mbatranit în ura, şi în vraja, şi-n păcate.
Care n-ai simţit în pieptu-ţi mai curată mulţumire
Decât plânsul altor inimi, că să-ţi razi de-a lor zdrobire;
ţie, care, când vezi pe-alţii propăşind în a lor cale, 
Simţi că crapă-n ţine fierea… cheagul răutăţii tale.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Haide! încetează-odată cu smintită-ţi îndârjire!
Leapădă-ţi făţărnicia şi-nvrăjbită ta pornire!
Aibi o clipă de căinţă, pan-a nu intră-n mormânt, 

Pleacă-ţi fruntea şi-mblanzeste-ţi cugetare şi cuvânt.
A surpă din temelie lumea vezi că nu se poate, 
Deci astâmpără-te!…
Uite, ţi se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în ţine! Aibi ruşine cel puţin!
Nu te mai preface! Haide! Cugetă că eşti creştin, 
şi că dincolo de groapă îţi va pune mâna-n piept
Cel-de-sus, şi vei da samă de-ai fost strâmb, ori de-ai fost drept!
Ah! şi când ştii că de ochiu-i nu-i ascuns nimic în vremuri, 
Trebui să fii dinainte-i cremene, că să nu tremuri!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
şi-n auzul celui vecinic, şi-n auzul tău atunci, 
S-or deschide-ngrozitoare, că ale gheenei munci, 
Două guri. Una va zice: Eu pământului l-am dat
Alb că zorii dimineţii, fraged şi nevinovat.
şi va zice cea de-a două: Când în sânul meu intrat-a, 
M-am cutremurat de groază, Doamne… era putred gata!

Armonia, an. I, nr. 41, 2 mai 1882
 

Homo Homini Lupus

Zadarnic ! – Lupta se-nteţeşte, 
Şi nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forţei
Dreptatea celui slab se sfarmă.

Durerile vin tot mai multe, 
Mai mari şi mai adânc simţite.
De unde sapi lumina, curge
Iar întuneric ce te-nghite.

Un pas, un gând, o scăpărare, 
Şi îndoiala te-nfioară.
Pe umeri tot mai slabi apasă
Din ce în ce mai grea povară.

Sub planul sfânt de înfrăţire
Sporeşte ura bestială:
Tot omul e-un vrăjmaş la pândă, 
Toată cruzimea e o fală;

S-azvârl-a patimilor valuri
Din şubredele stăvilare, 
Şi peste pulberea de pravili
Domneşte oarba-nverşunare.

Zadarnic gânduri răzvrătite
Izbesc eterna piramidă, 
Spre vârful căreia cu toţii
Se bat o cale să-şi deschidă ...

Mai sus, mai sus ... scrâşnind se-ndeasă;
Sub mulţi prăpastia se cască.
Nu tuturor li-i dat să zboare, 
Dar câţi nu ştiu să se târască!

Asupra omului de mâine
S-apleacă palida ştiintă, 
Şi-l vede mai nervos, mai sceptic, 
Mai înrăit de suferinţă ...

Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte, 
Şi nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forţei
Dreptatea celui slab se sfarmă. 

Supt legea tunului

I
Ard, zi si noapte, marile furnale, 
in vastele uzine ale mortii.
Din mii de cosuri funerare tortii
Se-nalta limbi de flacari infernale, 

Ce spun ca toate-s subrede pe lume, 
Ca vremea-si sparge formele ei goale, 
Dând celui tare dreptul sa se scoale
Asupra celui slab si sa-l zugrume.

Se prabusesc cetati, credinti si pravili, 
Ce ni le-nchipuiam nestramutate:
Un vânt turbat asupra lumii bate, 
Pieire e, si rupte-s orice stavili…

II
Ce trista si amara-nvatatura
Din viforul acesta se ridica!
Iar vei trai, sarmane om, in frica, 
Iar te-a supus intunecata ura.

Popoarele-nvrajbite intre ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pânda, 
Sub vesnica-narmarilor osânda, 
Catând unul pe altul sa se-nsele.

Caci rani adânci, in veci nevindecate, 
Vor sângera-n tacerea asteptarii;

Copii crescuti in setea razbunarii
Vor duce-n lupta proaspete armate, 

si iarasi vor acoperi pamântul
Mormanele de morti si de ruine, 
si toat-a lumii truda spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vântul…

III
Lant ruginit, veriga cu veriga, 
Iubirea dintre oameni se desface:
Cand fiara ostenita-n Cain tace, 
E sangele lui Abel care striga.

Drum drept, an. XII, nr. 3, 15 aprilie 1917
 



Dormi in pace

Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit sa-ti tulbur
somnul, 
Nici sa plâng... La ce-am mai plânge pe-adormitii întru
Domnul!
Am venit sa cuget. Uite, nicairi nu pot mai bine
Gândurile sa-mi desfasur, si sa stau la sfat cu mine
În mai bun ragaz. Aicea, simt ca-s mult mai întelept, 
S-ale lumii toate parca le vad limpede si drept.
Cât de clare mi se-nsira toate din trecut, în minte, 
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E uscat-acuma tarna ce te copere, si mie
Parca tot nu-mi vine-a crede ca esti dusa pe vecie.
Uneori te tin departe si ma-ntreb de ce nu-mi scrii...
Dornic cautând în cale-ti, parca tot astept sa-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea si viata fara tine!
Câteodata, stând aicea, la mormântul tau, îmi vine
Ca o furie nebuna. S-as voi atunci, aproape, 
Fata-n fat-acolea, lânga piatra astei triste groape, 
Sa-mi descind-acela care, cu puternica lui dreapta, 
Lumile le cârmuieste, si-n vazduh astrii îndreapta, 
Si eu, viermele din tina, 
Sa-i cer astfel socoteala - lui, izvorul de lumina:
Doamne, daca nu se misca nici un pai de pe pamânt
Fara stirea si vointa ta, si dac-al tau cuvânt
Este singura porunca carei toate se supun;
Daca tu esti drept, puternic si nemarginit de bun, 
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreapta?
Pentru ce ne surpi credinta-n judecata ta-nteleapta?
De ce - fulger - cazi pe-un templu, spinteci bolta
ta sfintita
Si în tandari crapi icoana Maicii Domnului, trasnita?
De ce-asterni omatul iernei peste floarea lui april
S-un lintoliu pe obrazul visatorului copil?
Pentru ce iai doua inimi, caror tata zici ca esti, 
Si, topindu-le în focul tineretii, le ursesti
Dor cu dor sa-si împleteasca, prinse-n dragoste nebuna, 
Si când se iubesc mai dulce si-si fac visuri împreuna, 
Din senin îti vine-o toana: zvârli tarâna peste una, 
Iar pe cea stinghera - neagra jale pentru totdeauna!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doamne, iarta-i pe aceia cari-ncep sa se-ndoiasca.
Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omeneasca!
O, de-ai sti cât am iubit-o si cât sufar, m-ai ierta
Ca-ntr-un timp pierdui credinta în dumnezeirea ta!
Era tânara, frumoasa. - Vai, si cum o mistuise
Boala. Parc-o vad, când mâna-i slaba întinzându-mi zise:
“Ce te uiti asa la mine... M-am facut urâta... stiu!î
Si-ncepu sa plânga, -ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinsi, sub alba-i frunte i se adâncise, 
Si pe vinetele-i buze un surâs încremenise.
Cum parea de-mbatrânita-n nemblânzita mortii gheara!
Când, sub galbena lumina a unei faclii de ceara, 
Îsi da duhul, linistita, ca un Mesia pe cruce, 
Am simtit atuncea, Doamne, ca din suflet mi se duce
Pâní si drojdia credintei ce-o purtam fiintei tale.
Si mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vietii noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreapta: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbatrânita în mizerii si nevoi
Singura se cârmuieste. - Piatra, floare, astru, om, 
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom, 
Rând pe rând, una din alta, fara stirea nimanui.
Tot ce Biblia ne cânta - decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei - iadul cu munci, 
Îngeri, rai... o-nchipuire!...
Astfel cugetam atunci.
Dar, când parasii odaia plina de înghetul mortii
Si iesii sub minunata bolta înstelat-a noptii, 
Luna galesa-n vazduhuri, de a pururi plutitoare, 
Revarsa atâta farmec, si-n asa sfânta splendoare
S-arata vederii mele, ca ma-nfiorai deodata
Si-mi zisei: E cu putinta sa fim tot dintr-o bucata?
Eu - clipa de lut, si dânsa - vesnicia de lumina!
Eu urasc si plâng, ea trece zâmbitoare si senina...
Eu ma târâi prin noroaie, ea pluteste-n cer albastru...
Câta departare, Doamne, de la vierme pâní la astru!
Dar cum luneca prin stele, fara sa le-atinga?... Cine
Mân-atâtea lumi, cu paza, pe cararile senine?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, ce mic, si ce netrebnic m-am simtit atunci-naintea
Marii straluciri ce-n raze-i inima-mi scalda si mintea!
Si adânc smerit, cucernic, pocait în fata lunii, 
Slava si-nchinare-adus-am bunului stapân al lumii.
Dormi, iubito, dormi în tihna. N-am venit sa-ti tulbur
somnul.
Am venit sa-mi plec genunchii s-a mea inima spre
Domnul.

Vierme fudul

Lut însuflețit de raza vecinicei dumnezeiri, 
Aluat in care cerul cu pamantu-i plamadit, 
Tainica veriga care leaga cele doua firi:
Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.

Vierme tavalit in tina, care musti din cer cu dintii, 
Uries semet, pe care o suflare te doboara, 
Tu, a carui mana scurma maruntaiele stiintii
si a carui cugetare ia nimicul drept comoara, 

in zadar te-ncerci a rupe panza care te desparte
De enigma nepatrunsa: Ce a fost? si ce va fi?
Cartea facerii e noapte, iara cealalta carte
Nu e scrisa, sau de-i scrisa, nu ti-e dat a o citi.

Ai in fata si la spate doua semne de-ntrebare, 
Tu-ti trudesti, sarmane, mintea ca sa afli vrun raspuns;
Ratacind ca un nemernic pe a vremurilor mare, 
Cerci zadarnica cercare in noianul nepatruns.

si cand mintea ta zdrobita de nebuna-i alergare
Abia poate sa mai iasa din a vremii adancime, 
si cand vezi ca ziditorul n-a lasat un drum pe care
Sa se urce orbul vierme pan la sfanta-i inaltime, 

Tu turbezi, nesocotite, si in oarba ta manie
Strigi: O, nu! dumnezeirea nu e decat o parere, 
O naluca nascocita de-a norodului prostie!…
Creatorul e natura… Ea e singura putere!

Vreme, haos, ceruri, radeti! Microscopica furnica, 
Spanzurata de-o luneta, va patrunde, va striveste!
Ea masoara infinitul, intunericul despica…
inaintea Creaturii, Creator, te umileste!…

Armonia, an. I, nr. 1, 24 mai 1881