mănăstire

Aflați răspunsul la întrebarea: Ce este de fapt "o mănăstire"?

DESPRE MĂNĂSTIRE ŞI CĂLUGĂRI

de Părintele TEOFIL PĂRĂIAN

(cu prescurtări n.n.)

Cine ar putea răspunde la întrebarea "ce este o mănăstire"? Sunt foarte multe lucruri în lumea aceasta pe care le știm fără să le putem defini. Cineva care aude de mănăstire se gândește la un loc unde trăiesc călugării, unde oamenii se duc să se roage sau să facă într-un fel să se roage alții pentru ei... deci se gândește la un loc de rugăciune. Fără îndoială, mănăstirea este un loc de rugăciune!

Oamenii, în general, nu prea cred că poate exista o viaţă superioară, mai ales o viaţă superioară celei pe care o duc ei. Sunt unii care trăiesc o viaţă excepțională, oameni de elită, oameni de elită ai Bisericii. Dar, într-adevăr, sunt şi din aceia care nu trăiesc viaţa aşa cum trebuie. De ce? Pentru că nu pot! Ca să trăiești o viaţă superioară, trebuie să fii un om superior, trebuie să fii un om care tragi de tine, trebuie să fii un om matur, un om care știi ce ai de făcut şi de ce ai pornit pe calea aceasta.

Cuvântul "călugăr" vine de la grecescul "calos gheron" şi înseamnă "bătrân frumos". Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân, uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviință, alții ajung la o bătrânețe pe care poporul o exprimă în versurile: "Bătrânețe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele".

O bătrânețe încuviințată, o bătrâneţe echilibrată, o bătrâneţe ca rezultat al unei vieţi îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gândiţi-vă că Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân. De ce ca un bătrân? De ce nu ca un tânăr? Si tinereţea are darurile ei! Mulţi sfinţi au fost tineri! Totuşi, Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân! Aceasta vrea să arate că Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltăieri, ci din veșnicie.

Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înțelept, să ai calitățile bătrânului.

Încă o dată vă spun: când zic "bătrân", nu mă gândesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrân şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gândesc la bătrânul acela care face tot ce poate, care aduce experiența lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

Viaţa călugărească fiind o viaţă de excepție, este și superioară vieţii de familie, dar nu se poate spune că viaţa de familie nu are superioritatea ei! Un călugăr trebuie să fie desprins de lumea aceasta, pe când un om cu viaţa de familie trebuie să fie şi în lumea aceasta. Deosebirea dintre un călugăr și un mirean este aceasta: un mirean, un om cu familie, pentru a se mântui, păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi îi ajunge să trăiască pe pământ cu gândul la cer. Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-și găsească timp cât mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.

Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătățit, un bătrân de care se bucură oamenii. De călugăr să se bucure oamenii cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gândiţi-vă la un fagure de miere: cât este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...

 

Ce este o mănăstire?

Dacă eşti într-o mănăstire, trebuie să-ţi mai spună cineva ce este o mănăstire? Da, trebuie să-ţi spună! Ştiţi de ce trebuie să-ţi spună? Pentru că, de multe ori nici tu, care trăieşti într-o mănăstire, nu ştii foarte bine ce este mănăstirea. Mănăstirea, în definiţia ei, este "un aşezământ de rugăciune, de învăţătură şi de muncă, în care trăiesc călugării". Nu spune mult lucrul acesta. Dar vă spun eu acum ce este mănăstirea. Mănăstirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului şi locul împlinirilor. Aşa trebuie să fie o mănăstire.

Tinda raiului. Ştie toată lumea ce este tinda: o cameră de intrare. Nu poţi să intri într-o cameră mai din spate, fără să treci printr-o tindă. Ca să intri în rai, trebuie să treci prin tinda raiului. Acum nu înseamnă că numai cei de la mănăstire sunt în tinda raiului şi că numai ei se mântuiesc! Nu! Şi ceilalţi credincioşi pot să aibă tinda raiului, să-şi facă din casa lor – tinda raiului. Biserica noastră este de asemenea tinda raiului şi cerul cel de pe pământ. Fără să treci prin cerul cel de pe pământ, nu-i nădejde să ajungi în cerul cel mai presus de lume. Deci, mănăstirea este tinda raiului. De ce? Pentru că este aproape de rai.

Mănăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mănăstire, ca o prelungire a pământului. Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământ e destul. Părinţii cei duhovniceşti de odinioară, care au făcut mânăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mănăstirea cu zid. De ce? Să se ştie până unde ţine lumea – şi de unde începe mănăstirea. Este un lucru extraordinar! Să ştii că dacă eşti în mănăstire nu mai eşti în lumea largă, ci eşti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mănăstire. Toţi ceilalţi oameni trăiesc în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu, pe care o iubeşte Dumnezeu, pe care doreşte Dumnezeu să o mântuiască, iar cei din mănăstire sunt într-un loc special, într-un loc anume, care este locul călugărilor, locul bătrânilor frumoşi, locul bătrânilor îmbunătăţiţi.

Când eram eu copil, era o întrebare de inteligentă: "Ce-i între cer si pământ?" Scormoneau oamenii prin minte: caierul, luna, soarele, stelele... ce le venea în gând. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pământ este ŞI. Bineînţeles, râdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pământ este mănăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pământ, ci undeva între cer şi pământ. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încât să fim între cer şi pământ. Să fim spre cer.

Am zis că mănăstirea mai este poarta cerului şi casa lui Dumnezeu. Cuvântul acesta, cred că-l știți. Este cuprins în Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind într-o călătorie, şi-a pus căpătâi să doarmă. Pe când dormea, a visat că o scară lega cerul şi pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citeşte de obicei la sărbătorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, când s-a trezit din somn, a zis aşa: "Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului".

Aşa ceva trebuie să gândească cineva despre o mănăstire: "Nu-i altceva aici decât casa lui Dumnezeu, și aceasta este poarta cerului". Pe aici, pe calea aceasta se ajunge în cer. Prin așezământul acesta se ajunge în cer. Prin instituţia aceasta se ajunge în cer. Prin această rânduială de mănăstire, se aduce cerul pe pământ.

Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, si deci faci din pământ – cer. Trăiești o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar "Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului.

Mai este ceva de adăugat la visul patriarhului Iacob. Cineva din cei cugetători de Dumnezeu spunea că o latură a scării pe care o văzuse Iacob reprezintă rugăciunile prin care omul se înalță către Dumnezeu, cealaltă latură reprezintă Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine către om, iar treptele scării sunt virtuțiile. Cei care le urcau şi le coborau erau oameni cu inimi îngerești sau îngeri cu trupuri omenești, deci tot oameni. Sunt niște lucruri foarte mari! Nu știu dacă vouă vă plac, dar mie-mi plac!

Am zis că mănăstirea mai este şi locul împlinirilor. Sunt foarte mulți călugări frământaţi, foarte mulți viețuitori de mănăstire neîmpliniţi, care doresc altceva decât dă mănăstirea. Foarte mulți dintre ei regretă că nu au mers pe altă cale... Toate acestea sunt niște realități. Cineva-mi spunea odată: "Părinte, să nu mai ziceți că mănăstirea este locul împlinirilor, că tare puţini se împlinesc în mănăstire!" Totuşi, mănăstirea este locul împliniri-lor!

Poeta Zorica Laţcu are o poezie intitulată "Pasăre de nea", în care descrie, să zicem așa, o regiune de existenţă umană, poate mănăstirea, ştiu eu... şi înscenează un dialog între un om şi o pasăre:

Colo, spre amurg,
Ploi de aur curg.
Ceru-i o lalea.
– Tu de unde vii, în zbor,
Răzleţită, ca un dor,
Pasăre de nea?

– Colo-n depărtări,
Dincolo de zări,
Este-un loc curat,
Larg şi desfătat:
Unde ochi nu plânge,
Unde n-a curs sânge,
Unde glonţ n-ajunge.
Unde nu străbate
Geamătul de frate,
Oful de orfană,
Plânsul de vădană,
Unde, prin fânaţuri,
Nu-s curse, nici laţuri.
Unde-i numai floare,
Umbră şi răcoare,
Unde nici o rază
Nu mai înserează...

Parcă-ţi aduce aminte de cuvântul de la Paşti: "Să ajungem ziua cea neînserată a împărăţiei Tale".

Căci e loc curat,
Binecuvântat,
Loc de bucurie
Şi de veselie,
Care nu se trece,
Ci în veci petrece.

Şi-atunci omul, care aude de aşa frumuseţi, de aşa lucruri minunate şi dorite, zice:

– Pasăre de nea,
Fă pe voia mea,
Dorurile mele,
Zboară tu cu ele,
Mai presus de stele,
În ţările-acele.
Şi răspunde pasărea:

– Ba, că dorul tău
Mare e şi greu;
Aripile mele,
Mări, sunt mititele,
Calea-i lungă foarte,
Şi nu pot să poarte
Aripi mititele
Doruri mari şi grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Iar acolo nu-i
Dorul nimănui.

 

Ce înseamnă aceasta, că "acolo nu-i dorul nimănui"? Împlinirea! Aşa trebuie să fie la mănăstire!
Împlinire! Mulțumire! Liniște! Seninătate!

Mai ales în ultimii ani, se duc mulți la mănăstire și nu știu ce fac, se fac călugări şi nu știu ce fac, trăiesc cum vor şi nu ştiu ce fac, si n-ajung unde trebuie pentru că nu știu să-și rânduiască viața, pentru că nu-L caută pe Dumnezeu. Dacă știm să mergem spre Dumnezeu, Dumnezeu vine către noi. Părintele Serafim [Popescu], Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumărați pași către noi. Trebuie să ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem și noi ca Sfinții Apostoli: "Am văzut pe Domnul!" (Ioan 20, 25).

Să zicem si noi ca Sfântul Apostol Petru: "Am fost pe Muntele Taborului" (cf. Matei 21). Să zicem și noi: "Am fost la Marea Tiberiadei şi am auzit pe Domnul Hristos vorbindu-mi" (cf. Ioan 21).

Acum ştiţi ce este mănăstirea, acum știți ce este călugărul şi știți cum trebuie să fie un călugăr. "Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este", de la Părintele luminilor, şi pentru călugăr, şi pentru mirenii buni. Iar pe ceilalți îi lasă Dumnezeu să se-mpiedice în păcatele lor, cum îi lasă de multe ori şi pe unii de la mănăstire. Să facă o experiență a neputinței pe care o are omul când este în afară de Dumnezeu, iar pe cei buni îi binecuvântează ca să aibă mulţumire din legătura cu Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute!

 

BIBLIOGRAFIE ŞI REFERINȚE

1. Părintele TEOFIL PĂRĂIAN - Din vistieria inimii mele, Mănăstirea "Sub Piatră", 9 iulie 1998
2. Grupul de autori 1MD