EUROVISION - istoria

Creat după modelul Festivalului de la Sanremo, Eurovisionul a găzduit, de-a lungul timpului, artiști care aveau să ajungă dintre cele mai mari nume ale muzicii, printre care ABBA, Celine Dion, Nana Mouskouri, Johnny Logan, Cliff Richard, Toto Cutugno, Giani Morandi sau Al Bano și Romina Power.

Cronologia concursului Eurovision

De la începutul său nu tocmai promițător, concursul muzical Eurovision a devenit în timp un adevărat eveniment. Acesta ia ființă pe 12 februarie 1950 la Devon, Marea Britanie. Drept scop își propunea de a încuraja creația de cântece originale și de a stimula, prin intermediul unui concurs international, spiritul unei rivalități prietenești între compozitori și interpreți.

În 1974, ABBA, o trupă tânără din Suedia, încercă să-și găsească drumul în showbizul internațional. Abia la a treia încercare au câștigat selecția națională din Suedia, o țara cu un adevărat cult al Eurovisionului. Cu piesa ritmată “Waterloo”, unul dintre cele mai mari hituri ale lor, câștigau concursul, obținând mult râvnita recunoaștere internațională.

A fost un adevărat curent în lumea de creație. O paralelă se impune vis-a-vis de Republica Moldova cu apogeul în tumultul anilor 80-90 ai scolului trecut, cu o "rivalitate artistică" extrem de productivă între compozitorii și interpreții timpului: Petre Teodorovici, soții Chiriac, Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ștefan Petrache, soții Dolgan și mulți alții.

La sfârșitul anilor '90, Eurovision începe a fi retransmis și în țările blocului sovietic, captând atenția a milioane de admiratori. Petru prima dată publicul din Republica Moldova a putut urmări celebrul concurs la postul de televiziune TVR1. E de remarcat faptul că acesta este unul dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune din lume, care a funcționat fără întreruperi de la prima ediție, din 1956. Cu excepția competițiilor sportive, este unul dintre cele mai urmărite concursuri din lume, având audiențe de 600 de milioane de telespectatori. Eurovisionul este transmis pe patru continente (Europa, Australia, Africa și Asia), în 140 de țări.

Imediat după finala din 2008, când nici o țară din vestul Europei nu a reușit să se claseze în primele zece poziții, presa internațională comenta că Eurovisionul a devenit un concurs comunist, iar reprezentanții statelor occidentale discutau despre schimbarea regulamentului.  În ultimii zece ani la concurs au fost folosite șase sisteme diferite pentru a fi desemnat câstigatorul. Cel mai cunoscut fiind sistemul 50/50, în măsură egală aprecierea juriului național și celebrul televoting. De remarcat că țările din grupul celor patru mari contribuabili la bugetul Eurovision - Marea Britanie, Spania, Franța și Germania, sunt calificate direct in finală.

 

MUZICA - mai mult decât o partidă de cântat...

Cu toate că la Eurovision se face uzanță de cele mai diverse costume naționale cu obiceiuri folclorice pestrițe, cântăreți care prin vrăjitoriile artistice încearcă să-l surclaseze pe Supermen, sau cântărețe ce au spate o carieră consacrată în lumea operei - nimeni nu mai poate nega astăzi că Eurovision-ul, e un eveniment serios de luat în seamă: un tablou al geopoliticii europene.
  Studiile și statisticile demonstrează că în ultimele ediții precedente, multe dintre țări au votat pe considerente regionale, acordând punctaj maxim în special vecinilor geografici. De asemenea, țarile din fostul bloc comunist s-au votat reciproc, ca de altfel și fostele state iugoslave. Eurovision reflectă nu doar simpatiile și afinitățile dintre țări, dar și rivalitățile mai mult sau mai puțin ascunse. Exemple ar fi Turcia și Ciprul care mai totdeauna au votat una în defavoarea alteia, acordând punctaje minime. Marea Britanie în 2003, obținând un scor mediocru, fiind "sancționată" pentru intrarea sa în conflctul irakian, spre deosebire de abistența celorlalte țări de pe bărânul continent. 


Fiind promovat pe măsură, vraja Eurovisionului atrage an de an cea mai mare audiență din lume, ceaa ce spune cava și despre Europa în sine.
 

Este și o nișă de marketing pentru țările din Est, care investesc enorm pentru a se promova ca atare. E vorba de Rusia, Belorusia, Azerbaidjan, de ce nu chiar și de Republica Moldova, etc. Aceasta le ajută să arate cât mai frumos cu putință în plan internațional, pe fonul unor probleme destul de serioase în plan local.

Tradițional, afinitățile între țări se traduc prin voturile acordate. Când simpatiile tradiționale nu sunt împărtășite de una dintre părți, în ziua următoare succede o reacție vehementă a presei din țara nedreptățită.

Nu e doar vorba de "preferințele" juriului, și televotingul uneori face diferența. E cazul Germaniei, nu că juriul ar fi un fan al Turciei, ce oferă  mai totdeauna cele 12 puncte ultimei, ci emigranții turci care telefonează a-și susține candidatul țării de baștină.