Stai singură-n grădină

Și dragostea ți-o cânți,

Și-atâta ți-i de bine,

Că parcă te-nspăimânți...

 

Lași cântecul, și iară

Pierdută-n gânduri cazi...

N-a fost nicicând sub ceruri

Seninul care-i azi.

 

I-atâta primăvară

În mugurii din tei,

Și-au înflorit ast-noapte

Atâția stânjenei...

 

Și iar începi un cântec

Duios, încetinel...

O, nu-ți întinde mâna

Spre bietul stânjenel!...

 

O, nu-ți întinde mâna

Să rupi o floare, când

I-atâta duioșie

În farmecul din gând!...

 

Căci vraja asta care

Plutește-n tot ce vezi,

De parcă firea-ntreagă

Te-ndeamnă să visezi, –

 

O simte ca și tine

Plăpândul stânjenel,

Și cine știe dacă

N-o fi visând și el!