Alexandru Donici - fabule

Alexandru (Alecu) Donici a rămas un nume de referință în literatura română datorită fabulelor sale.

Mai jos găsiți colecția celor mai renumite poezioare sau povești cu tâlc - din care au de învățat nu doar copiii. 


>> Biografie Alexandru Donici 

Selecție din Fabule de Alexandru Donici

Indice ALFABETIC :

Alecu Donici - Adevărul sau cucoșul de la moară
Alecu Donici - Ariciul și Cârtița
Alecu Donici - Autorul și hoțul
Alecu Donici - Bărbatul Cu Trei Femei
Alecu Donici - Bondarul Mizantrop
Alecu Donici - Braminul
Alecu Donici - Bricele
Alecu Donici - Broasca și zeul
Alecu Donici - Câinele lătrând
Alecu Donici - Calul și Călărețul
Alecu Donici - Calul și măgarul
Alecu Donici - Capra și iada
Alecu Donici - Carele cu oale
Alecu Donici - Cheltuitorul și Rândunica
Alecu Donici - Dlui Grigorie Alexandrescu
Alecu Donici - Doi câini
Alecu Donici - Doi raci
Alecu Donici - Dorința românului de la 1862
Alecu Donici - Două poloboace
Alecu Donici - Elefantul în domnie
Alecu Donici - Epigrama
Alecu Donici - Florile
Alecu Donici - Frunzele și rădăcina
Alecu Donici - Furnica
Alecu Donici - Galbenul
Alecu Donici - Gândul
Alecu Donici - Greierul și Furnica
Alecu Donici - Gâștele
Alecu Donici - Jderul şi cacomul
Alecu Donici - La Ceahlău
Alecu Donici - La mormântul unui doctor
Alecu Donici - Leul la vânat
Alecu Donici - Leul și iepurele
Alecu Donici - Lupul și Cucul
Alecu Donici - Lupul nazâr
Alecu Donici - Lupul și lupușorul
Alecu Donici - Măgarul și Privighetoarea
Alecu Donici - Momița și două mâțe
Alecu Donici - Musca la arat
Alecu Donici - Parnas
Alecu Donici - Pieptenul
Alecu Donici - Pietrenii și Bistrița
Alecu Donici - Racul, Broasca și Știuca
Alecu Donici - Râmătorul
Alecu Donici - Stiglețul și ciocârlanul
Alecu Donici - Veverița
Alecu Donici - Vulpea în livadă
Alecu Donici - Vulturul și paingul
Alecu Donici - Zi întâi aprili
Alecu Donici - Împărţeala
Alecu Donici - Înfiinţarea fabulei


Fabule  de Alecu Donici

Musca

De la arat un plug
Venea încet spre casa
Si, la un bou pe jug, 
O musca se-asezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare, 
O alta musca-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, draga sor’?
— Si mai întrebi de unde!
Ei musca îi raspunde
C-un aer suparat.

Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre lauda desarta
Multi zic: noi am lucrat, 
Când ei lucreaza-n fapta, 
Ca musca la arat.

 
 

Două poloboace

Un poloboc cu vin
Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin;
Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare, 
Dar şi hodorogea, 
Făcând un vuiet mare, 
Încât cei trecători în laturi toţi fugea:
Atunci când el folos nimica n-aducea.
Asemene în lume, 
Acel ce tuturor se laudă şi spune
În trebi puţin sporeşte.
Iar cel ce tace, 
Şi treabă face:
Acela purure mai sigur isprăveşte. 



Vulturul și paingul

Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău
Întinse zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așează
Și lumea dedesubt privind, se desfătează.
Un șir de munți măreți, Moldova de o parte.
A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate!
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret, 
Pe șesuri vesele, se văd curgând încet.
— Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume, 
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălțimea lumei, 

Pe unde nimene a fi n-au cutezat!
Aceste vulturul rostește bucuros.
— Da' știi, prietene, că ești lăudăros!
Paingul de pe mușchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: și eu sunt oare unde?
Se uită vulturul și vede, înadins, 
Paingul lângă el, cum mreaja a întins.

— De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.

Și cum te-ai târâit?
— Să-ți spun adevărat, 
Paingul au răspuns, 
Pe coadă-ți am venit, 
Tu însuți m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aș fi îndrăznit, 
Iar de acum nu am de tine trebuință.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuință!...
El bine n-au sfârșit și un vârtej de vânt, 
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiți și dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră, 

Sunt mulți asemene ca și paingul meu, 
Ce fără ostenele se trag în sus mereu, 

De coada unui mare;
Și cărora le pare

Că singuri vrednicesc și că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult, 
Decât un vântișor

 
 

Adevărul sau cucoșul de la moară

Cucosul, stiti prea bine, ca are însusire
De a ne da de stire
Prefacerile zilei s-a timpului schimbari.
El, far-a se supune
La reguli si cercari, 
Când adevarul spune, 
E ca un fabulist;
Iar când arata timpul e cam naturalist.
Stiu dar ca la o moara, cucosul prin cântare
Morarului da veste la vreme de mâncare.
Însa-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind, 
Si unda zgomotoasa, în roti cu-a sa iutime
Izbea din înaltime
În aer spumegând, 
Morarul simtea foame. Deci iese el din moara
Si vede cum cucosul, sarind pe-o grindisoara, 
În pene se umfla, 
Din gât se încorda, 
S-apoi, cascându-si pliscul, se pare ca cânta.
Însa a lui cântare, de vuiet mistuita, 
Era neauzita.
Morarul trist se duse în moara, asteptând
S-auda mai degraba cucosul sau cântând.
Asteapta, mai morare, 
C-asa-i si-n lumea mare:
Când relele naravuri vuiesc neîncetat, 
Atuncea adevarul nu este ascultat.



Ariciul și Cârtița

— Sunt libera, am dreptul, 
O cârtita zicea, 
Pe sub pamânt cu-ncetul, 
Sa scurm cât mi-ar placea.
Si cine poate oare de mine sa se lege, 
Când eu ma cred în lege?
Prefac în tarna neagra pamântul sanatos
Si-l fac mosinoios...
— Eu! i-a raspuns ariciul, eu am de la natura, 
Neîmpacata ura
Asupra tuturor ca tine vietati, 
Ce zac în rautati.
Caci vad câmpie verde, de mâini de om ne-atinsa, 
Cum tu o ai patat-o cu mult negre culori;
Vad iarasi o gradina de frumuseti cuprinsa, 
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Si pentru ce tu oare nu scormolesti gunoaie, 
Ca sa lucrezi în ele cât vrei la mosinoaie, 
Iar nu pamânt curat:
Cunoaste dar, ca dusman îti sunt neîmpacat...
Dupa asa cuvinte, ariciul iata, vede
Un mosinoi miscând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Si cârtita mi-o scoate abia, abia suflând.
— A! Îmi cazusi pe ace, 
Ariciul ei îi zice, — socot ca te-am patruns? —
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.
Oftând ea a raspuns.
— Ei fie! asta data te las în buna pace, 
Ariciul îi rosteste, dar iata-ti hotarasc
Sa spui la ale tale: ce-i bun sa nu atace!
Sunt publicisti pe lume ce purure cârtesc.
(Si fabula aceasta chiar lor o daruiesc).
Ei cred ca au dreptate pe orice om s-atace, 
Încât lor nu le place:
Dar totusi câteodata ariciul îsi gasesc.


Doi câini

Un câine, de pe neam dulau, 
Prielnic, credincios catre stapânul sau, 
Odata au vazut
Pe vechiul cunoscut, 
Juju, catel tarcat, 
Ce din ograda an în curte s-au luat
Si carele acum la o fereastra-n casa, 
Sezând pe un covor de cele mai frumoase, 
Afara mândru se uita.
— Jujuca: ce mai faci mata?
Întreaba câinele, din coada dând încet.
(Acesta între câini e semnul de respect.)
— Îti multumesc, mon cher! raspunse lui Juju.
Sunt bine. Dorm, manânc, alerg, ma hârjonesc
Si pe saltele moi când vreau ma tavalesc.
Dar spune-mi: ce faci tu?
— Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger, 
Pazind ograda la boier;
Dorm lânga poarta, sau cu caii, 
Si de la bucatari ades manânc bataie.
Ba ieri si un fecior trei lovituri mi-au tras, 
Pentru ca n-am latrat la vreme si la ceas.
Dar tu, Juju, cu ce-ntâmplare
Ai capatat favor asupra-ti asa mare?
Ce slujba la stapân în fapta împlinesti?
Fiind atât de mic, în ce te bizuiesti?
— Eu! au raspuns Juju. Ma mir de întrebare!
Eu fac apporte si joc ca omul în picioare!
Din oameni iarasi sunt la soarta în favor, 
Pentru ca-n doua labe stiu a-umbla usor
Si fac apporte
Când pot.

 

Doi raci

— Ei, vezi, ma rog, ce natarau!
Tot înapoi se da.
Asa un rac pe fiul sau
Odata ocara.
— O, bunul meu parinte!
Raspunse racul fiu —
Cum mergi tu înainte?
Ma iarta ca nu stiu.
Si dar, te rog, ma-nvata;
Da-mi pilda drept povata, 
Si-apoi, eu dupa tine
Voi merge foarte bine.
E grea pretentia fara exemple bune, 
Sa fie cineva desavârsit în lume. 


Momița și două mâțe

În a momițelor țară
(Ce mai nu are hotară)
Odată judecătoare
Era o momiță, care
Chibzuia cu scumpătate
Cumpăna cea de dreptate.
Și iată că la momiță
Se arată două mâțe, 
Zgâriate, încruntate, 
În prigonire de moarte, 
Părăsind al lor lăcaș, 
Pentr-un bulgăre de caș.
Una strigă: "Socotește!
Cașul eu l-am fost ochit."
Alta țipă: "Hotărăște!
Cașul eu l-am dobândit."
— Stați! le zise lor momița.
În cumpăna de dreptate
Se va lămuri ființa
Pricinii de caș urmate.
Apoi cașul drept în două
Rumpându-l ea prea frumos, 
Au pus întru amândouă
Cumpene câte un boț.
Dar când cumpăna ridică, 
Vede c-o parte-i mai mică;
Mușcă, cearcă, chibzuiește
Și bine nu nimerește.
Acum partea cea mușcată
Nu trăgea ca ceialaltă;
Mușcând iar din acea grea, 

Tocmai drept nu nimerea.
Și așa pân-în sfârșit
Tot în cumpene au tras;
Iar mâțele s-au trezit
Că din caș n-au mai rămas 



Bondarul Mizantrop

Lui poeta Paraplin
Ce prin versuri strâmbo-drepte
Pe Esop vre să îndrepte
Apologul ista-nchin.
Primăvara chiar în zori, 
Când sufla o boare lină, 
Zburând iute o albină
Culegea miere din flori, 
De la roză peste crin
S-aşeza, şi din pahar
Ce adânc li sta în sân
Sugea dulcele nectar.
Pe când ea se ostenea, 
Făr de lucru petrecea
Musca şi un mic ţânţar
Ce ne supără-n zădar.
Amândoi trăiau pre bine
Ş-având ligă între sine
Pe iarbă s-au aşezat
Şi-n ştiinţei lor putere
Despre metodul dezbat
Cum se face bună miere.
“Pare-mi-să că la gust, 
Zisă musca cătr-albină, 
Cum faci miere din cel must
Ea nu poate fi mai fină.
Dar amestecul, prepun, 
Pentru nerve nu e bun.
Deci aş crede că în loc
De tei, roză, busuioc, 
Să iei ceapă, măndragună, 
Ce fac miere mult mai bună.î
Iar ţânţariul “cear, - au zis, 
Este aflare
Foarte mare, 
Dar precum anţărţ am scris
O idee minunată
Într-o foaie învăţată, 
Nu lua ceara din floare, 
C-a fi mai luminătoare, 
Mai vâscoasă şi mai plină
De-i lua-o din răşină”.
Când făcea congresul lor
Pentru a industriei spor, 
Biat-Albină cu răbdare
Tot urma a ei lucrare.

 

Veverița

Veverița cu crenguța
De mulți ani slujea la leu;
Slujba cere stăruință
Și este lucru cam greu
A fi deștept, cu simțire, 
Ș-a întâmpina ades
Capricii care din fire
Au acei mari mai ales.
Nu știu dar, cu ce purtare, 
Cu ce chip prea nimerit
Veverița cinste mare
De la leu au dobândit
Ș-au luat făgăduință
Că din dările ce vin
Îi va da spre cunoștință
Un car de alune plin.
Făgăduința îi bună, 
Numai nu aduce saț;
Și la auz ea răsună
Cuvânt aspru: mai răbdați!
Veverița-n ascultare
Rânjea dinții lăcrimând
Și din ochi clipea cu jale, 

Pururea la slujbă stând;
Când neamurile ei toate
Ici-cole pe crengi sălta
Și întru alune coapte
Gustul său își desfăta.
Vremea trece, vremea zboară;
Veverița au slăbit
Și de a slujbei povară
Lepădare au pornit.
Leul fără prelungire
Demision ei au dat, 
Însoțit de mulțumire
Și de carul încărcat
Cu preafrumoase alune;
Dar puteți să socotiți, 
Acum ele ce sunt bune
Veveriței fără dinți. 


Câinele lătrând

— Am, am instinct de câine:
Sa latru pâna mâine;
Vroi sa raspund menirii de câine credincios.
Cei buni pe lânga mine pot trece-n buna pace, 
Iar cei rai sa se teama! Eu am cu ei a face, 
La ei dau furios, 
Am, am, am drit de câine
Sa-i latru pâna mâine.
Asa batea-ntr-o noapte în târg la negustor
Un câine pazitor.
— Ma mir — îi zise oaia tot de la acea casa —
Cum nu urasti latrând, 
Când lumii nici nu-i pasa
De-un câine hamaind
Si cum poti tu alege
Pe rai din acei buni?
— Pot, câinele raspunse, eu am instinct, am lege
De-a nu spune minciuni.
Vezi ist trecator simplu ce merge cu pas mare, 
Statornic, asezat;
El este bun, îsi cata de drum cu nepasare
Si trece nelatrat.
Dar iata, un rau vine; vezi-l cum tot pândeste, 
Se trage-ncetisor, 
În gându-i furtisaguri, pradari închipuieste, 
E gata de-orice crima, e gata de omor.
O! am sa-l latru tare, 
Am sa-l veghesc la lume spre pilda, spre-nfruntare, 
Si în ograda noastra un pas
Nu am sa-l las!
Îmi azvârle o pâine, 
Vrea sa ma-ademeneasca pornit de cuget rau:
Îi dispretuiesc harul, am, am sa bat mereu.
Atunci stapânul casei a alergat la câine, 
De care avu noroc, 
Caci raul era gata sa-l prade dându-i foc;
El netezi dulaul si-i zise: “Ar fi bine
La-ndatoriri în parte sa fim noi toti ca tine.” 




Calul Si Calaretul

Un vrednic călăreţ
Avea un cal prea blând şi bine învăţat;
Iar singur el semeţ
Şi despre cal încredinţat, 
A vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul a pornit
La pas, încetişor;
Dar când a înţeles că n-are frâu strunit, 
A prins a mai juca, a merge mai uşor.
Apoi, luându-şi vânt, 
Sărea, zvârlea fugând, 
Încât pe călăreţ l-a trântit el jos, 
Iar singur a plecat la fugă mai vârtos
Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Şi, dând de-o râpă mare, 
S-a zdrumicat de tot. 
Stăpânul a aflat în urmă calul mort. 
Ş-a zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Eu însumi ţi-am gătit.
Tu sub povăţuire
A frâului strunit, 
Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai, 
Nici capul nu-ţi rupeai.

Şi slobozenia cât e de desfătată, 
Dar când la un norod nu are 
A sa măsură înţeleaptă, 
Se face primejduitoare. 



Calul si magarul

Pastorul unor oi, pe lânga turma sa
Avea un cal si un magar.
Din întâmplare el gaseste o harsa, 
Cusuta tot în fir si în margaritar.
Harsaua, precum stiu acei ce merg calare, 
Se cade calului spre înfrumusetare.
Pastorul însa-au socotit
Ca calul e destul de fire-mpodobit
Si au gasit cu cale, 
Stapân fiind pe ale sale, 
Sa puie pe magar harsaua delicata.
Dar au iesit în fapta
Ca prostul de magar, nesocotind ce poarta
Si nedeprins a fi-mbracat, 
Cu scumpa lui harsa în bahna au intrat;
S-au tavalit, s-au racorit
Si chiar ca un magar de glod plin au iesit.
Din fabula e lamurit, 
Cum ca pastorul au gresit, 
Iar el o da la întâmplare.
Eu însa socotesc: ca calul, desi are
Narav de tavalit când este asudat, 
Dar nu se baga-n glod, si cum s-au ridicat
Îndata de pe el tot colbu-i scuturat. 


Magarul și Privighetorea

Măgarul a văzut pe o privighetoare. 
- Prieteno, i-a zis, mă rog să mă asculţi: 
Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi, 
Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare, 
Şi iată, acum vreu 
De iscusinţa ta să judec singur eu. 
Iar buna păsăruică, pornită spre cântare, 
Când liniştit, abia
În sine ciripea, 
Când tare şuiera, 
Când glasu-i tremura, 
Apoi, prin dulcea ei strigare, 
Întru a dragostei cei gingaşe plecare
Pe amoraşul său chema, 
Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna;
Iar lumea ascultând
Tăcea şi se mira.
Măgarul însă de pământ
S-a rezemat cu fruntea, 
Şi a răcnit aşa: „Tu versuri ai plăcute, 
Dar când ai asculta 
Cucoşul de la noi, mai bine ai cânta." 
Acestea auzind în suflet s-a jignit
Acea privighetoare
Şi de atunci a contenit
Pentru măgari a sa cântare.

Dumnezeu să ne ferească 
De judecata măgărească. 


Parnas

Pe când la greci au părăsit
Ciopliții dumnezei, 
Iar locurile lor, pe drept le-au împărțit
Norodul între ei:
Atunci și muntele Parnas

La unul muritor moșie a rămas.
Stăpânul nou pe el îndat-au așezat

Câțiva măgari la pășunat.
Măgarii au aflat, 
De unde, până unde!
Că muzele odat'
Au locuit pe munte
Și zic: "Se vede, dar, 

Că noi aici suntem mânați nu în zadar.
Pesemne muzele de oameni s-au urât

Și ei au hotărât:
Ca noi în locul lor cântări să iscodim.
Aideți! voinicilor! cu toții să răcnim.
Nu pierdeți cumpătul, strigați cu îndrăzneală, 

Iar cine n-are glas
Cum trebui la măgari, afar' de pe Parnas!
Și credeți că, păzind această rânduială, 
Noi slavă vom lua, mai mult răsunătoare, 
Decât acele nouă vestite sorioare".

Acest sfat măgăresc, 
Măgarii cu un glas îl îmbunătățesc.
Și-odată toți pornesc
Așa strigare mare, 

Încât stăpânul lor, pierzând toată răbdarea, 
Au poruncit cu ură
Să-nchidă pe măgari, de pe Parnas, la șură.
Eu vreau s-aduc aminte:
Că locul nu dă minte. 



Capra si iada

Țaranul între vitisoare
Avea si o caprita.
El o numea lelita, 
Îi da adese taricioare.
Si bine o tinea.
Ea însa un narav avea:
De câte ori taranul intra pe zi în casa, 
Caprita dupa dânsul pe-o lavita sarea, 
Apoi si peste masa...
Stapânu-i suferea, 
Caci astepta sa vada
Curând, pe lânga capra, si o frumoasa iada
(Iar unde omul este pe cale de sporit
Oricare suferinta
O poarta, multumit, 
Vânând a lui dorinta.)
Nu dupa multa vreme ieduta se nascu.
De aldamas taranul la crâsma petrecu.
Dar când napoi se-ntoarse, 
Vazând cum sare iada de pe bordei pe casa, 
El a bufnit de râs, 
Si în proverb a zis:
— Caprita sare masa, 
Ieduta — casa!
E prea adevarat, 
Ca vitiul din nascare
Nu e vindecat, 
Si a naturii lege îsi are-a ei lucrare, 
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
“Parintilor viata, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totusi în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu sa moștenesc.”


Jderul şi cacomul

— Da’ bună ziua, nene! Îmi pare curios
Ca să te văz astăzi în piele şi voios;
Ieri am privit, eu singur, ciudata vânătoare
După cacomi: trei oameni din ochi te urmăreau
Şi te-ndreptau mereu
Spre mlaştina cea mare;
Apoi am văzut încă, cum toţi la ea au stat
Şi te-au înconjurat.
Atunci… şi eu, vezi bine, 
Temându-mă de mine, 
În scorbur-am intrat
Şi nu ştiu ce s-a mai urmat.
Ian spune-mi, drag vecine, 
Cum ai scăpat din lăbi de om? —
Întrebă jderul pe cacom.
— Cum am scăpat? răspunse cacomul moderat, 
Curat ca prin minune, 
Dar trebuie a-ţi spune
Un lucru vederat:
Că omul din natură are
Plecări destul de bune.
Tu ai văzut cu ochii cum m-au înconjurat
La mlaştina cea mare
Şi ştii că eu mai bine mă dau prins
Decât să fiu de glod atins.
Ei bine!
Văz că-un om s-apropie de mine, 
Îmi pune pe cap mâna şi zice la ceilalţi:
“Emblema curăţiei, el trebui să trăiască
Ca în integritate pe om să pilduiască!
Aideţi mai bine, fraţi, 
Să prindem pe murdari, 
Pe jderi, pe vulpi, pe angării mai mari.
Ce port virtuţi pe gură, 
Dar dau prin glod şi fură“.

 


Greierul și Furnica

Greierul în desfătare, 
Tecând vara cu cântare, 
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte, 
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Şi se roagă să-i ajute, 
Cu hrană să-l împrumute, 
Ca de foame să nu moară, 
Numai pân' la primăvară.
Furnica l-a ascultat, 
Dar aşa l-a întrebat:
- Vara, când eu adunam, 
Tu ce făceai?
- Eu cântam
În petrecere cu toţi.
- Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi, 
Iar la vară fă ca mine. 


 

Furnica

O furnică
De soi mică, 
Iar de inimă prea mare, 
Adusese furnicarul într-o nespusă mirare, 
Căci, precum al ei istoric lumea au încredinţat, 
Ea purta grăunţe întregi de orzul cel mai măşcat.
Era înc-acea furnică
Şi la războaie voinică:
Unde viermişor vedea, 
Se repezea şi-l prindea.
Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat, 
Al ei ac de biruinţă într-o vreme au cercat.
Dar furnica, ca şi omul, cu dorinţi nesăţioase, 
De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase.
— La târg — zise ea odată —
Mă duc lumea să mă vadă
Şi oamenii să se miere
De vestita mea putere.
Şi aşa, prea îngâmfată, 
Într-un mare car de fân ea s-au căţărat îndată;
Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură
Mândriei sale văzură.
Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta, 
Când puterea să-şi arăte, ea minunt nu înceta
Şi, cu toată-a ei silinţă, beţişori de fân trăgea
Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea.
Dar în sfârşit obosită de zadarnice cercări, 
Câinelui de lângă car, au zis: “Dragă, nu te mieri
De-a oamenilor prostie?
Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari;
Fieşcare cu a sale: când la noi în furnicari
Toată furnica mă ştie.”
Sunt şi oameni ce visează
Că universul întreg de dânşii se minunează;
Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează. 



Gâştele

Cu o prăjină mare, 
Ţăranul gâşte de vânzare
Mâna la târg.
Şi drept să zic:
În cârdul gâştelor, spre buna îndemnare, 
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câştig sau pagubă s-atinge, 
Nu numai gâştele, şi omenirea plânge.)
Eu nu vinovăţesc ţăranul nicidecum;
Iar gâştele altfel aceasta judeca
Şi, întâlnindu-se c-un trecător pe drum, 
Aşa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâştelor ce crudă prigonire!
Priveşte, un ţăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulţămiţi, au pus şi sărbătoare, 
Pentru aşa a lor prea vrednică urmare.
— Şi voi tot cu aceasta vreţi
A lumii slavă să aveţi?
Au zis acel drumeţ.
— Strămoşii noştri…
— Ştiu, 
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi aţi făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteţi şi bune.
Lăsaţi dar pe strămoşi în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate, 
Dar gâştele să nu se-ntarte.

 


Leul la vânat

Leul, lupul, vulpea şi câinele odat’, 
Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit, 
Cu toţii întrunit, 
Să umble la vânat:
Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat.
Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi
Un cerb frumos au prins, 
Şi adunând pe toţi ai săi, 
Spre jertfă l-au întins.
— Acuma e treaba mea, băieţi, 
Le zise leul lor.
Voi trebui numai să vedeţi
Cum eu împart uşor.
Şi despicând îndat’ pe cerb în patru părţi, 
Au zis: “Aceste sunt frăţeştile bucăţi.
Şi iată: cea întâi e partea mea de frate;
A doua, pe drept ca unui leu se cade;
Ş-acea a treia tot mie se cuvine, 
Precum voi ştiţi prea bine.
Iar de a patra, oricare s-ar atinge, 
Pe loc îl voi învinge.” 



Râmătorul

Un râmător din fire născut nesăţios 
Aflând destulă ghindă sub un stejar stufos 
A ros cât a putut
Şi-apoi la rădăcină să râme-a început. 
Tu surpi copacul, zise o pasăre zburând. 
Ce-mi pasă, râmătorul răspunse grohăind, 
El fie ori nu fie, nici vreau să mai gândesc: 
Eu caut numai ghindă, la care lăcomesc, 
Fiindcă ea mă-ngraşă. - Urâte râmător
Şi nemulţumitor!
I-a zis atunci stejarul, ridică-ţi surla-n sus 
Şi vezi: că-această ghindă eu, eu o am produs.

Nerozii în orbire ştiinţele urăsc, 
Când ei din a lor roduri încă se folosesc.


Leul și iepurele

Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut.
Eu văd că vă mirați
Și nici e de crezut;
Dar când îți sta să căutați
La adunările lumești, 

Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești.
Așa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare, 
Și iepurele au stârnit
Această întrebare:
— Prietene iubit!

Mă mir eu și te rog să-mi spui
Pricina, pentru ce cucoșul nimicit, 
Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui, 

Te sparie așa cumplit, 
Încât tu fugi de glasul lui?

— Aceasta nu-i de vro mirare, 
Lui leul au răspuns.
Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți.
Precum un elefant, cât este el de mare, 

De șoareci iar se teme tare.
Apoi pentru aceasta dar, 
Nu în zadar, 

Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari, 
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari.

Și noi adeseori pe patimi ne silim
Cu ale celor mari să le sămăluim.

Dar nu prea nimerim.

 

Lupul și lupușorul

Un lup pe puiul său voind să-l ispitească, 
De este vrednic el în breasla părintească, 

L-au fost trimis odată
La margine să vadă:

Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?
Și nu cumva ar fi vreun prilej ușor, 

Măcar cam cu păcat, 
Să capete vânat?

S-au dus și au venit flămândul lupușor, 
Zicând: "Eu am aflat pe astăzi bună masă:
Cole sub deal se pasc mulțime de oi grasă;
Putem întru ales vreuna să luăm

Și să mâncăm."
— Da' bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?
Bătrânul lup au întrebat.
— Păstorul, precum spun, 
E deșteptat și bun, 

Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi și puțintei, 
Nu-i grijă despre ei.
— De este chiar așa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost, 
Apoi el câini mișei nu ține.
Să mergem noi mai bine

Pe unde eu am fost, 
Și știu că sunt câini mulți, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică, 
Nici câinii nu-s de frică.

 

Lupul și Cucul

Rămâi sănătos, vecine!
A zis lupul către cuc.
Aceste ţări de rău pline
Le părăsesc şi mă duc.
Nu mai pot trăi aice, 
De om, câine prigonit.
În Arcadia, ferice!
Este codru de trăit.
Unde aurita vreme
Împărăţeşte deplin, 
Unde lupul nu se teme 
De năpăstile ce-i vin. 
Acolo nu sunt războaie, 
Toţi în pace vieţuiesc: 
Omul este blând ca oaie, 
Iar câinii nici hămăiesc.
- Cale bună, măi vecine!
Dar te rog, să-mi spui curat: 
Năravul nu-ţi iei cu tine? 
Şi colţii ai lepădat?
- Să-i lepăd? Da' cum se poate?
- Apoi ţine minte, frate, 
Că la viitoarea iarnă
Ai să rămâi fără blană.
Şi aşa s-a întâmplat, 
Precum cucul i-a cântat.

Între oameni iar sunt unii 
Cu colţi de lup înzestraţi: 
Ori în care parte-a lumii, 
Ei vor fi tot ne-mpăcaţi.

 

Lupul nazâr

Oricât de bune rânduiele, 
Cum vor intra pe mîini de oameni necinstiți
Și numai de al lor folos povățuiți, 

Se fac îndată rele.

Spre pildă trebuie să știți
Că lupul s-au cerut la leu nazâr pe oi.
Se vede că la el, precum și pe la noi, 

Tot trebui mijlociri, 
Căci el întâi au pus pe vulpe meșteriță, 
Rege către leiță.
Dar, pentru că de lupi sunt rele auziri, 
Prealuminatul leu ferind nemulțumiri, 

A poruncit la sfat
Să facă tuturor chemare
De o obștească adunare, 

La care mic și mare să fie întrebat:
Ce știu de lup și ce purtări el are.
Așadar, fiarele pe rând s-au adunat
Și întru o unire glas bun de lup au dat.
Pe urmă au ieșit porunca cea leiască:
Pe lup, nazâr deplin, la stâne să-l pornească.

Dar oile ce-au arătat?

La adunare ele au fost neapărat?
Aceasta-i de mirare, 
Că sfatul au uitat să facă lor chemare, 
Când ele mai ales erau trebuitoare.

 

Racul, Broasca și Știuca

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit, 
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da, 
Broasca tot în sus sălta, 
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat, 
Sacul în iaz nu s-a tras, 
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire, 
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.


Stiglețul și ciocârlanul

Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu, 
Și deznădăjduit de moarte se bătea;

Iar ciocârlanul rău
De el încă râdea, 
Zicând: "Ce nătărău!
Se poate ziua mare
Să cazi în laț așa de tare;
Când eu n-am frică
De nimică?"

Dar învârtindu-se pe lângă stiglețel, 
S-au prins în laț și el.

Vezi, după faptă, 
Plată:
Să nu mai râzi de nime niciodată!



Vulpea în livadă

O vulpe a intrat odată
Flămândă în livadă.

Și poamele văzând, frumoase, coapte bine, 
S-au bucurat prea mult în sine, 
Dar bucuria ei au fost în mâini străine:
Că prunele pe crengi cam susușor era

Și nu se scutura.
Umblând ea în zadar mai bine de un ceas, 
Au zis aceste către prune:
— Cum v-am găsit, așa vă las, 

Măcar că la privit vă arătați prea bune, 
Dar verzi, în loc să folosiți, 
Voi dinții strepeziți.

Un adevăr de mult văzut, 
Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut, 
Apoi neapărat cusururi îi găsim.




La Ceahlău

Te mai zării odată, te revăzui, gigante, 
O, dragul meu Ceahlău!
Ş-a tale suvenire în inima-mi săpate, 
Îmi zic că-s june eu.

Subt ale tale poale sunt şi voi fi tot june, 
Căci tu nu-mbătrâneşti, 
De mii de ani atâta te-nalţi ca o minune, 
Subt boltele cereşti.

Tu ai văzut în juru-ţi popoare felurite, 
În lupte furnicând;
Românul însă singur cu inimă fierbinte
Stătu te admirând.

El poartă a ta deviză, el vrea să stea ca tine, 
Ca munte neclintit, 
Şi iată-l că se-nalţă, şi iată-l că devine
A fi în veci unit.

Sunt sigur că acuma te uiţi cu bucurie
La fraţii din Carpaţi, 
Bucecii, Caraimanul, închinăciune ţie
Trimit ca nişte fraţi.

Ei speră ca şi tine, că vreodineaoară
Tot va suna o oară
Ca munţii României de dânsa răzleţiţi
Să fie toţi uniţi.
*

Tu stai de cer aproape şi poate câteodată
Pe Panaghia ta, 
Vin îngerii să vază Moldova lăcrimată:
Atunci nu ne uita.

Spune c-acele lacrimi sunt numai o mânie
De Iaşi şi Bucureşti, 
Căci nu-i român să zică, că nu e România, 
Că nu sunt căi cereşti.

Unirea României a fost predestinată
De-al cerului decret, 
Ea trebui să trăiască, ea este ordonată
De-a prospera cu-ncet.

Vom trece poate faze de plângeri şi de ură, 
Dar cei adevăraţi
Români cu bărbăţie, cu inimi de căldură
Vor rămânea tot fraţi.

În secolul de faţă popoarele cu minte
Pe-această cale merg, 
Sătule de viaţă în fracţii umilite
La uniuni alerg.

Naţionalitatea azi are precădere, 
Căci piere foarte greu.
Mă duc la România şi pân’ la revedere
Adio, drag Ceahlău.

 

Galbenul

Țăranul a gasit un galben ruginit, 
Pe care lui îi da destui bani de argint.
Dar el a zis în sine:
“Sa-l schimb asa nu-i bine.
Acum am priceput ca trebui curatit, 
Pentru ca sa câstig pe el pret îndoit”.
Si înturnându-se acasa a luat
Nisip si caramida, 
Cu care galbenul atâta l-a frecat, 
Încât l-a si facut curat ca o oglinda, 
Dar numai a scazut din greutate mult
Si pretul cel dintâi la galben a pierdut.
Ideea fabulei e lesne de-nteles.
Parintilor! pe voi priveste mai ales.
Caci voi nu trebuie sa va siliti
Întru stiinte multe pe fii sa pospaiti;
Ca sa le dati un lux, un amagitor nume, 
Si sa dispretuiti plecari fireste bune, 
Scazând greimea lor în cumpenele lumei. 



Bărbatul Cu Trei Femei

Un om poznaş au fost schimbat
Vro trei femei cu cununii, 
Fiind tustrele încă vii.
Dar acolo era un aspru împărat, 
La care, cum au mers asemene ştiinţă, 
Au şi găsit de cuviinţă
Ca pentru aşa faptă, 
Pe om să-l dea sub judecată;
Iar spre mai aspră înfrânare, 
Judecătorilor au pus el înainte
Să fie cu luare-aminte
Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare
Unei asemene de pildă rea urmare;
Că la de împotrivă, el hotărât era
Pe toţi a-i spânzura.
(Asemene un împărat
Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
Judecătorii văd că nu-i de şuguit;
Să hotărască drept ei mult s-au sârguit, 
Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat, 
Căci socotinţa lor aceasta au urmat:
Ca omului să dea femeile tustrele, 
Îndatorându-se de a trăi cu ele.
Norodul însă s-au mirat
Pentru asemene prea slabă hotărâre, 
Şi sigur toţi au aşteptat, 
Pe vrun judecător să vadă spânzurat.
Dar n-au trecut nici patru zile
Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire:
Că cel cu trei femei bărbat, 
De răul lor s-au spânzurat, 
Şi de atunci în acea ţară, 
Cu trei mai nime nu se-nsoară.


Gandul

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin 
Trista mea vedere uimit rătăceşte. 
Mă uit şi la soare: de lumină plin 
El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate, 
Iar legea naturii pe om a oprit 
Cu ţărna-mpreună să poată străbate 
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează, 
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori; 
Cum falnic răspică a soarelui rază, 
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă, 
Atunci îmi plec capul şi adânc oftez: 
Omule! fiinţă slabă, ticăloasă, 
De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare 
Ca un fulger iute, ce e plin de foc, 
Se-nalţă la ceruri, trece peste soare, 
Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară, 
Află a lor timpuri, regule şi curs, 
Plin de nemurire mai departe zboară 
La poarta veciei, la cel nepătruns! 

Epigrama

Un om beţiv odată se ispoveduia, 
Iară duhovnicul aşa îl sfătuia:
- Aproapele tău să-l iubeşti, 
Şi pe vrăjmaş să nu urăşti! 
De vin cu totul să te laşi
Că-ţi este cel mai rău şi ne-mpăcat pizmaş
- O contrazicere ce nu-i de înţeles, - 
Răspunse beţivaşul:
Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceşi
Să nu-mi urăsc vrăjmaşul
Şi iată prin urmare, 
Că la aceasta eu nu-ţi pot da ascultare. 




La mormântul unui doctor

Sub astă piatră zace un doctor învăţat;
Cu moartea lui de moarte pe mulţi el a scăpat.

Carele cu oale

O tabara de care mergea la târg cu oale
A unui negutator.
El însusi cu-ngrijire le conducea în cale, 
Sperând de Mosi s-adune folos însemnator;
Dar trebuia sa treaca o renumita vale, 
La care carausii-ndata ce-au sosit, 
Asa s-au sfatuit:
Ca sa pogoare valea, pe rând, încet, cu minte;
Iar carul dupa urma sa faca înainte, 
Caci boii ce-l purtau, 
Deprinsi fiind si maturi, mai vrednici s-aratau;
Si în adevar, carul mergea încet, ca gândul
Cel încercat de grije si framântat de ani.
Dar o pereche de juncani
A caror venea rândul, 
Pe boii bine învatati
Îi criticau de moarte:
— Uitati-va, boi laudati!
Vedeti — ziceau — neghiobii, un car nu stiu sa poarte, 
Ia uite la Botolan!
Se târâie ca broasca... Ia vezi alde Prian
În jug cum tot se lasa;
Ar vrea din el sa iasa.
O, Doamne! Si ce boi!
Cu ce renume mare!
Mai bine ar cara gunoi, 
Sau ar sedea la braga, pe somn si pe mâncare...
Ia sa ne vada si pe noi!..
Cu-asa ocari, juncanii pornesc cu carul lor;
Dar greutatea îi apasa;
Ei sa opreasca vor, 
Si-n dreapta se cam lasa;
Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc, 
O culca drept pe fuga, cât le lua piciorul, 
Rastoarna oalele... si în râpa se opresc...
Încât negutatorul, 
Cu mâinile crucise, la hârburi se uita
Si foarte greu ofta.
Eu nu stiu cum s-a întâmplat, 
T;iu mult cu viitorul, 
Caci de trecut m-am saturat
Si nu-i pastrez amorul;
Dar vreau s-arat la unii noi, 
Cum ei în timpuri grele
La altii vad numai noroi
Si numai fapte rele;
Iar când s-apuca singuri ei
De trebi, ca oameni grei, 
Rastoarna carul drept de râpa
Si tot înca mai tipa.


Florile

La nişte case mari, în oale prea bogate, 
Sta falnic pe fereşti, 
Pe lângă flori fireşti, 
Şi cele prelucrate
De mâine omeneşti.
Dar iată, nori s-adună, 
Cu fulgere lucind, 
Şi tunetul răsună
De ploaie prevestind;
Iar floricelele acele iscusite
Îndreaptă către zei
Smerita rugăminte:
Ca să oprească ei, 
Cu un cuvânt din ceri, 
A ploaiei neplăceri;
Dar rugămintea lor au fost zădărnicită
Şi ploaia cea pornită
De un răcoare vânt
Se varsă pre pământ, 
Potoale sfera grea, 
Verdeaţa înnoieşte
Şi firea după ea
Se pare că zâmbeşte.
Atunci şi florile acele naturale
Se dezvelesc frumos, 
Din sânurile sale
Dau desfătat miros;
Iar florile de fir, mătasi şi catifea, 
Ce ruge înălţa când ploaia se ivea, 
De frumuseţea lor lipsite şi pătate, 
Au fost de pe fereşti afară lepădate.
Talentului firesc de critică nu-i pasă, 
Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase;
Şi numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.


Cheltuitorul și Rândunica

Un tânar foarte bun, dar prea cheltuitor, 
Luând în stapânire
O buna mostenire, 
În vreme de un an, ramase pe usor, 
Si tot ce mai avea acum era o blana, 
Pastrata prin prilej ca timpul sta de iarna;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învatat
În blana foarte crede.
Dar într-o zi mergând dupa împrumutat, 
Din întâmplare el o rândunica vede.
Gaseste-ndata negustori
Si ia pe blana banisori.
Caci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primaverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însa au uitat proverbul batrânesc:
Ca-o floare nicidecum nu face primavara.
Si iata, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afara;
Pe uliti scârtâie omatul fainos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâieste;
Si cel mai saraiman la foc se încalzeste.
Iar tânarul meu, trist, flamând si friguros, 
Porneste în surtuc de-acasa
Sa capete vro masa.
Dar cum la ulit-au iesit, 
Pe rândunica el o vede înghetata
Si, tremurând de frig, îi zice: “Blestemata!
Pe fapta-ti ai pierit!
Asa ti se cuvine;
Caci fara blana eu sunt astazi pentru tine.”
Nu vreau s-ating pe nime, 
Dar mult ma mir în sine:
De ce, tot omul, când greseste, 
Asupra altuia se dezvinovateste? 



Braminul

Eu v-am spus odata, ca omul când greseste
Adeseori pe altul se dezvinovateste;
Iar daca nu-i ramâne alt chip de îndreptat, 
Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.
În India bogata
Un cuvios bramin, 
Desi era în fapta
De rele patimi plin, 
Însa prin iscusinta acea de ipocrit, 
El da încredintare
Ca ar avea purtare
Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.
Oare ipocrizie
Si-ntre bramini sa fie?
(Sau numai pe la noi
Sunt lupi în piei de oi?)
La asta întrebare
Chiar fabula mea poate sa faca dezlegare.
Braminii împreuna cu totii vietuiesc
Si se povatuiesc
De un pastor mai mare.
Ei sunt pilduitorii de lege în popor;
Au multe slujbe grele, 
Au post nu prea usor
Si aspre rânduiele.
Deci, într-o zi de post
Braminul meu la slujba, hranit cu totul prost, 
Socoate cum s-o deie
Ceva la fruptisor
Si-i vine-n gând sa ieie
Un proaspat ousor
Si sa-l cam învârteasca la para lumânarii.
Urmând aceasta, iata pe usile camarii
Pastorul se iveste:
— Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?
Vezi cum se dezveleste
Oricât de mic pacat.
— Oh! dreptule parinte, braminul au raspuns.
Întru asa ispita vicleanul m-au adus!
Iar dracul de sub pat, 
Ca mâta au tipat:
— Ba, ba, cucernice! ma iarta, 
Eu singur vad întâiasi data
Cum ouale se coc
L-a lumânarii foc
Si-ti multumesc pentru stiinta, 
Dorindu-ti pocainta.
Adio! T;ine minte ca dracul nu cunoaste
Câte, un bun fatarnic, în cugetul sau naste.


Dlui Grigorie Alexandrescu

La harazirea fabulei “Râul si helesteul”
Nici gândeam ca pentru versuri sa iau în mâna condei, 
Când tintirea-mi aici este la un altfel de idei, 
Care nu cer epistole, nici fabule de glumit, 
Ci protesturi, reclamatii dreptului de sprijinit.*
Dar dorita întâlnire-ti ma facu sa stau un ceas, 
Si din cuprinsul Temidei sa ma catar pe Parnas.
Rodul astei întreprinderi e fabula ce-ti închin, 
Scrisa cu o graba mare, într-un stil nu prea senin;
Dar a mea dorinta este ca tu sa fii vecinic râu
De poezii curgatoare, de talentul cel mai viu;
Sa scrii pentru-a noastra slava, ca toti sa ne laudam, 
Câti o limba româneasca astazi întrebuintam.
Stii prea bine ca talentul este de la ceruri dat
Si oricare-si va da sama cum în lume l-au tractat.
Talentul tau este mare si sama-ti va fi mai grea, 
Când din orice întâmplare a-l parasi tu vei vrea.
Toti poetii cearca-n lume feluri de nemultumiri, 
Dar din ele scânteiaza cele mai vie simtiri.
Atâtati de-mpotrivire ei se lupta ne-ncetat, 
Si izbânda le e slava cu care s-a-ncununat.**
Scrie! scrie! iata-ti legea ce trebuie sa urmezi, 
Pentru ca sa fii ca râul si-n viitor sa viezi. 



Frunzele și rădăcina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă, 
Răspândind în vale umbră răcoroasă, 
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele, 
De rouă lucinde, mândre, tinerele, 
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale, 
Oricând se arată în a noastră vale, 
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă, 
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea, 
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare, 
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte, 
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare, 
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind, 
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală, 
Viaţa socială, 
Totului atârnă
De la rădăcină. 





Broasca si zeul

— Bre-che-che-chex! coax! coax!
Caci fara apa am ramas! —
Asa striga o broasca, ce de cu primavara
Din valea cea slotoasa, pe deal s-a fost retras, 
Si într-o scursura traia ca pe Parnas.
Dar seceta de vara
Scursurile-au zbicit, 
Iar broasca mea zvântata de-a glodului dar mare, 
Striga la zei asa de tare, 
Precum mai sus v-ati lamurit.
Ea prin acea strigare rugi grele înalta:
Sa se ridice apa pân’ la scursura sa.
Când iata!
Zeul se arata.
Si-i zice: “Ce vrei oare, 
Urâta graitoare?
(Era, se vede, Joe în bune dispozitii), 
Nu pot baga în seama a tale, eu, capritii, 
Ca sa înec o vale si un întreg norod, 
Când tu poti singura sa te cobori la glod
De unde te-ai urcat
Pe deal, ce nu-ti e dat”.
Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor
Ca bine sa le fie pe lume numai lor;
Vânând pe orice chipuri mariri, averi si nume, 
Macar sa piara lumea.

 

Elefantul în domnie

Cine-i tare şi mare, 
Dar minte nu prea are, 
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie, 
Şi de pe neam ei toţi, 
De la străbunii săi până la strănepoţi, 
Au îndestulă minte;
Dar este rar acel preafericit părinte
Să-i iasă buni copiii toţi.
Şi elefantul meu, oricum era de mare, 
A înţelegerii n-avea îndemânare, 
Iar blând şi plin de bunătate
Era, cât nu se poate.
Şi iată că la domn au dat bietele oi
O jalobă, zicând că “lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc”.
— Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Şi-aşa urla:
— Măria ta!
De noi nu te-ndura, 
Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
S-avem cu toţii blană.
Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate:
Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
— Atâta! domnul le răspunde, 
Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde, 
Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică, 
Şi nici un păr mai mult, nimică.


Bricele

Eram în hotarâre de fabuli sa ma las, 
E grea aceasta cale la muntele Parnas;
Dar unchiul, care strânge nepotului avere, 
Ce vrea de la el cere.
Asa un unchi al meu, 
Usoara sa-i stea tarna si sufletul ferice, 
Prin testamentul sau
Ma leaga ca sa public o fabula de brice;
Plinesc a lui vointa ca sfânta datorie.
El îmi spunea c-odata, într-o calatorie, 
Stând sara la popas, 
Gasi un vechi prieten, cu care a si mas.
Ei de cu seara-n vorbe de râs, de desfatare, 
Cu pace-au adormit.
A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit, 
Pe scumpul sau prieten vazu în alta stare.
Acesta la o masa-n oglinda se uita
Si-asa de greu ofta, 
Ca îti venea a crede
Ca-n ea pieirea-si vede.
— Ce-ti este, frate draga — îi zise unchiul meu —
Au nu cumva ti-e rau?
— Oh, nu — raspunse cela — sunt sanatos, sunt bine;
Dar e o-mprejurare mai trista pentru mine, 
Ca trebuie sa ma rad
Si barba mi-e ghimpoasa ca frunza cea de brad.
— Atâta-i tot, se vede ca brice ai tâmpite?
— E prea adevarat, 
Eu unul ma tem, frate, de brice ascutite.
— Apoi nu-i de mirat, 
Tu însuti îti faci raul. Întreaba si-ti vor spune
Toti cei ce se rad singuri: ca tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne si mai nevatamat
Decât cu cutitoaie
Ce pielea ti-o despoaie.
A unchiului idee ca sa v-o lamuresc, 
Rog sa luati aminte:
Ca unii se feresc
De oamenii cu minte
Si sunt mai bucurosi
De cei la cap cam grosi.


Pieptenul

Copilului de pieptănat
Neneaca pieptene din târg au cumpărat.

Copilul foarte mult de el s-au bucurat.
Ce piepten bunişor!
Cum merge de uşor!

Mai bine de un ceas
El perişorul său prin pieptene au tras
Şi mulţămit deplin neneacăi au rămas.

Apoi s-au pus la carte, 
Au învăţat frumos, 
Din buchi a opta parte;

Şi iar la pieptene degrabă s-au întors.
După aceasta dând de alte jucării, 
Copilul au făcut prea multe nebunii
Şi părul de pe cap de tot şi-au încâlcit.

Dădaca lui au vrut îndat’ să-l netezească, 
Dar pieptenul era prin casă zăhăit;
Şi el ţipa, răcnea, acela să-i găsească!
O fată, de sub pat, degrabă l-au şi scos, 

Dar numai ce folos!
Că cum abia-abia de păru-i s-au atins, 
Copilul de dureri au şi strigat cu plâns:
– Ce piepten îndrăcit!

Iar pieptenul au zis:
– Eu tot acelaşi sunt; ţi-e părul încâlcit.

Copilul însă, supărat
Pe favoritul său, 
L-au dat într-un pârău:
Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptănat.

Văzut-am eu
În veacul meu
Că oamenii aşa cu adevărul fac.
Cât cugetu-i curat, 
El nouă este drag;
Iar cum pe cuget ai pătat, 
Apoi de adevăr îndat’ te-ai depărtat

Şi, ca copiii, noi de pieptănat fugim
Când capul ne-ncâlcim.

 

Dorința românului de la 1862

Sa fie România de-acum în veci unita
Si propasind în toate sa fie ea menita, 
La rasarit sa-nalte pavilionu-i sus, 
Ca cele de apus.
Sa aiba România industrie si arte, 
Scoli bune, raspândite în orisicare parte;
Încât românii toti sa fie luminati
Ca cei de stat barbati.
Sa fie România întinsa, mare, lunga, 
Ca cei ce o aspira la sânu-i sa n-ajunga, 
Sa turbe alungând-o si ratacind în dar, 
Sa piara la hotar.
Sa aiba România puternica armata, 
În numele lui Stefan s-al lui Mihai chemata, 
Ca orisicând prudenta o lupta-ar rândui, 
Sa stie birui.
Sa fie România tot binecuvântata, 
Ca tara mult manoasa, ca tara-mbelsugata;
Strainul sa-i aduca a sale bogatii, 
Pe-a ei producte vii.
Sa aiba România comori asigurate, 
Sa aiba navigatii, sa-si faca cai ferate;
Comertul ei sa fie activ si raspândit, 
Ca mijloc de-nflorit.
Sa fie Domnitorul de Dumnezeu lasat, 
Ca sa renasca astfel frumoasa Românie, 
Întru eternitate mult binecuvântat;
O fie, fie, fie! 



Înfiinţarea fabulei

În palat la împărat, 
Adevărul, gol din fire, 
Fără veste au intrat.
La a lui aşa privire
Împăratul au strigat:
— Cine eşti? Cum îndrăzneşti, 
Gol, aici, să te iveşti?
— Adevărul sunt.
— Ce vrei?
— Vreau să-ţi spun a mea părere:
Tu nicicum nu ai durere
Pentru pământenii tăi;
Cei mai mari te măgulesc
Şi norodul jefuiesc;
Legile îţi sunt călcate…
— Ieşi afară! Ieşi afară!
Golule neruşinate!
Daţi-l uite jos pe scară!
Iată cum fu primit
Adevărul dezgolit;
El, oftând, se depărtară.
Dar a lui dorinţă bună
Un alt chip i-au arătat.
Adevărul mai pe urmă
Iar au mers la împărat, 
Însă nu gol, ci-n veşminte
Împrumutate la minte
Şi, cu aer de respect, 
Au vorbit frumos, încet.
Împăratul, în mirare, 
I-au dat toată ascultarea;
L-au pătruns, l-au înţeles, 
Şi îndată au ales
Alţi miniştri, altă curte, 
Au făcut prefaceri multe, 
Trebile au îndreptat
Ş-au fost binecuvântat. 




Autorul și hoțul

În întunericul lacasului de umbre, 
În tartarul cumplit
Unde de grozavii trist sufletu-ti se umple
Si unde merge omul de fapte osândit, 
Sosira totodata
La aspra judecata
Un hot rautatit, 
În sânge încruntat
Care au si murit, 
Pe viata spânzurat, 
Si un autor vestit, 
Puternic în condei, 
Care au dezvelit
Mult slobode idei, 
Ce-ntocmai ca Sirene*
Era la glas duios, 
Dar, potrivit cu ele, 
Si mult primejdios.
Orânduielile la iad sunt cu grabire, 
Nu este ca la noi zadara prelungire
Si hotarârile se dau într-un minut.
Fara zabava dar, 
Pe doua strasnice gratare de metal
S-au pus doua caldari, cu smoala s-au umplut
Si bietii vinovati în ele au intrat.
Dar sub talhari au pus un munte-ntreg de brad, 
La care singura Alecto** foc au dat, 
Stârnind o flacara atâta de grozava, 
Cât boltile la iad
Mai toate au crapat;
Iar catre autor parea asprime slaba.
Sub el la început
Ardea un focusor abia-abia vazut, 
El însa ne-ncetat mai rau se aprindea.
Trecura zile, ani si sub tâlhari de mult
Cenusa s-au facut, 
Iar focul sub autor necontenit ardea.
Vazând asa asprime, 
Vazând neusurare, 
El striga cu glas mare
Ca nu-i dreptate-n nime!
Ca el, traind în lume, 
Si-au dat un mare nume
Si, de au scris ceva
Cam slobod, cam ghimpos, 
Dar n-au crezut cândva
A fi mai pacatos
Decât un rau, un hot!
Atunci, o furioasa zâna, 
O sor’ din cele trei a iadului surori, 
Cu cozi împodobita de serpi otravitori, 
Cu bice sângerate-n mâna, 
Viind drept autor, au zis: “Nenorocite!
Tu cum de îndraznesti
Asupra providentei strigare sa pornesti
Si sa însiri cuvinte
Precum le însirai
Cât pe pamânt erai!
Si tu te socotesti
Mai bun decât un hot?
El raul au urmat, el au facut si morti
Cât au avut viata.
Iar tu... Ea au deschis lui lumea ca sa vaza:
Priveste, uita-te la faptele-ti cumplite, 
Vezi fiii ce-au otravit pe muma, pe parinte, 
Cu multe desfrânari
Vezi fiice departate
De-a lor nevinovate
A sexului chemari, 
Vezi deznadajduirea familiilor întrege, 
Adusa prin a tale mintioase încercari.
Tu de însotiere, de legaturi, de lege
Ai râs, ai defaimat
Si, pentru ca sujet de scris sa poti alege, 
Ai fi dorit sa vezi pamântul rasturnat.
De cine patima au fost descrisa bine, 
Cu dezveliri ca viata e vis amagitor?
De cine-i încântat nemernicul amor?
De tine!
Simtirea tinerimii de tine-i atâtata
Prin o îmbrobodire de adevar înalt
Si razbunarea urii de tine-nfasurata
În scutece de sânge de om din om varsat.
Aceste fapte toate, 
Prin scrieri înfocate
Certând ai proslavit
Si-n loc de fericire, 
Tu omului ai dat povara de gândire.
Dar înca câte rele nici nu s-au dezvelit
Din scrierile tale
Ce sunt cu-mbelsugare:
Deci rabda, suferind!”
Au zis Mejer scrâsnind
Si iute au trântit capacul pe caldare.
Dumnezeu sa nu se-ndure
De oricare autor, 
Ferindu-i pe toti de furii
Si de-a iadului cuptor. 


Zi întâi aprili

Nu stiu, zau, pe ce temeiuri
Zi întâi a lui Aprili
S-au menit din obiceiuri
A fi zi de amagiri.
O zi numai în trei sute, 
Fara praznici, sarbatori, 
Pentru niste sagi placute, 
N-ar fi rau însamnatori.
Dar a lumii amagire
Nu are nici un hotar, 
Toate trec prin chibzuire
Viclesugului amar.
Omul cel întâi cazura
Prin amagire din rai, 
Când nu era în natura
Alta vreme decât Mai.
Politica se-nvârteste
Pe acestii zile legi:
Sfarma, drege, hotaraste
Soarta tarilor întregi.
Diplomaticii înseala
La Septemvrii, la Ghenari, 
Cauta, pândesc greseala
Si rastoarna planuri mari.
Toti supusii în tot locul
Pe sefii lor amagesc, 
Prin aceasta-si fac norocul, 
Cariera îsi latesc.
Femeile au prea multe
Zile-ntâi a lui Aprili, 
Chiar deviza lor pe frunte
Pare scris: întâi Aprili.
Si barbatii iar pe ele
Purure le viclenesc, 
Jura lor pe cer si stele, 
Dar credinta nu pazesc.
Cel ce cumpara sau vinde, 
Gândeste la înselat, 
În rar om nu se aprinde
Cugetul acest de iad.
Omul în sfârsit cuteaza
A-nsela pre Dumnezeu
Când prin apa se boteaza, 
Iar în fapta sta tot rau.
Pâna când întâi Aprilii
Va-mparati pre pamânt?
Când va luci raza zilei
Numai cinstei luminând?



Împărţeala

Având tovărăşie
La o negustorie, 
Câţiva prieteni pe viaţă
Au câştigat mulţime de bani gheaţă.
Şi adunându-se la casa lor obştească
S-au apucat folosul să-mpărţească.
(Dar sunt cam rare împărţele
Fără gâlceve sau smintele.)
Şi-ai mei prieteni buni, câştigul împărţind, 
S-au întărtat la sfadă.
Când, iată! deodată, 
Aud strigând:
— Săriţi! săriţi! foc! casa arde!
— Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă;
Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade
Din cea de faţă sumă
O mie încă şi mai bine, 
Au zis dintre tovarăşi unul.
— Iar mie în tot bunul
Vro două mi se vine, 
Le zise lor un alt.
— Aidem însă! — Ba staţi, 
Şi dreaptă partea mea îmi daţi, 
Strigară celalalt.
— Da pentru ce? Şi cum?..
Sfădindu-se aşa, prietenii văd fum
Cu pălălaie-n casă, 
Şi neputând să iasă, 
Au ars ei toţi, cu bani, cu tot.
Aici a zice pot:
Că la un rău obştesc, când cere trebuinţa
Ca să-l întâmpinăm puind unit silinţa;
Adeseori pierim obşteşte, 
Când fieştecare
Strigând cu gură mare, 
La interesul său în parte aţinteşte. 

 

Pietrenii și Bistrița

Pietrenii au ieșit cu totul din răbdare, 
Nemaiputând a suferi
Ei pagube struncinătoare, 
Pe care nu putea feri:

Pentru că în tot anul, Cuejdiul** nimicit
Pe mulți au sărăcit.
Dar cine e deprins, ca viermele în hrean, 
Greu schimbă locul lui, unde au trăit an.
Așadar, târgul tot, odat' s-au sfătuit
Să deie jalobă la Bistrița cea mare, 
Prin care arătând dovezi lămuritoare
De păgubirile ce mulți au suferit

Și sufăr mai necontenit, 
Zicea: "Că pe Cuejdi, precum pe Bistrițoară***
Nici într-o primăvară
Nu se stăvesc cu moară;
*

Și case cu zăplaz, ba uneori și vite
Le sunt primejduite."
Deci dar, ei socotind că Bistrița cea mare
Va face celor mici căzuta înfrânare, 
Ca una ce folos de obștie aduce, 
Căci plute la Galați* cu cherestele duce, 
Au mers cu jaloba; dar știți ce au văzut?
Pe însăși Bistriță, răpitul lor avut, 
Trecând cu valuri plini de spume!

Iar un bătrân cu minte
Au zis către un alt șoptind așa cuvinte:
— Eu știu mai de mult, că oamenii în lume
Asupra celor mici dreptatea nu-și găsesc:
Când ei cu cei mai mari răpirile-mpărțesc.