Tema — lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru afirmarea conştiinţei naţionale.
Ideea — critica instituţiilor şi moravurilor feudale.
Compoziţia este complexă şi se desfăşoară pe patru planuri:
– pe planul istoric avem lupta lui Vlad Ţepeş şi a armatei române împotriva turcilor.
– pe planul comic avem falsa luptă a ţiganilor cu turcii.
– pe planul mitic avem lupta dintre îngeri şi demoni – îngerii îl ajută pe Vlad Ţepeş şi pe români, demonii îi ispitesc pe ţigani, ca să nu-i ajute pe români.
– planul comentariului, în care autorul se preface că o serie de savanţi au studiat textul şi-l explică, dar explicaţiile lor sunt complet false şi comice.
Subiectul. Se urmăreşte evoluţia ţiganilor în timpul luptei lui Vlad Ţepeş cu turcii.
Pentru a nu fi folosiţi ca iscoade de către turci, Vlad Ţepeş îi adună pe ţigani într-o tabără. Defilarea lor în cete, prin faţa lui Vlad Ţepeş, este comică, realizând o satiră la adresa moravurilor feudale. Astfel, argintarii au 110 ca steag o cioară de argint cu pene de aur, sunt conduşi de Parpangel — un fel de Ahile ţigan, Bălăban îi conduce pe căldărari, care au ca steag o tipsie de aramă şi bat într-o căldare, în loc de „dobă“. Fierarii sunt conduşi de Drăghici şi au ca steag o tigaie de plăcinte. Tandaler îi conduce pe aurari, care au ca steag o suliţă de aur, iar lăieţii, conduşi de Corcodel, au ca steag o cârpă şi sună din cornuri. Ei îi jură credinţă lui Vlad Ţepeş, dar acesta, îmbrăcându-se în haine turceşti, cu un grup de oşteni, vine să-i încerce; ţiganii se predau imediat. Văzând că-i Vodă, promit că se vor bate cu turcii.
Pe alt plan, Satana o fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, şi acesta, ca orice cavaler rătăcitor, pleacă s-o caute. O găseşte în pădurea fermecată, într-un castel, dar se pomeneşte într-o baltă. Ajunge la două izvoare: unul cu apă vie şi unul cu apă moartă. Eroul român, Argineanul, vine şi bea din izvorul cu apă moartă, îşi leapădă armura, fiindcă înnebuneşte. Parpangel bea din izvorul cu apă vie, ia armura lui Argineanul, vine în tabără, când turcii îi atacau pe ţigani, face minuni de vitejie, îi alungă pe turci, dar cade de pe cal şi-şi rupe oasele. Este îngrijit de mama sa, Brânduşa, şi de Romica.
Ţiganii hotărăsc să se bată legaţi la ochi, ca să nu se înspăimânte de vederea turcilor. Dau peste o turmă de boi şi se bat cu ea. Apoi îşi dau seama că se află în tabăra abandonată de turci şi găsesc o mulţime de provizii. De aceea hotărăsc să-şi facă o ţară şi discută despre cele două forme de guvernământ: republică sau monarhie luminată. Nu se înţeleg, se iau la bătaie şi pierd şansa să-şi dobândească conştiinţa naţională. Între timp, Vlad Ţepeş, deşi îi bate pe turci şi-i alungă, este silit de boieri să părăsească ţara, fiindcă aceştia se tem de răzbunarea turcilor. Armata română continuă lupta condusă de Romândor.
Mesajul iluminist constă în discutarea următoarelor idei: – susţine lupta pentru drepturile omului (în discursul lui Janalău). – combate intoleranţa religioasă de pe poziţii materialiste. – critică instituţiile şi moravurile feudale (ca în defilarea ţiganilor). – susţine egalitatea în drepturi, în virtutea dreptului natural (în discursul lui Janalău). – neagă dreptul divin feudal (prin discursul lui Goleman). – propune discutarea formelor de guvernământ iluministe: republica sau monarhia luminată (în discursul lui Slobozan). – ne prezintă prototipul domnului, luminat în figura lui Vlad Ţepeş. – enunţă o concepţie materialistă, exprimată în descrierea raiului ţigănesc. – susţine lupta pentru libertate naţională ca afirmare a conceptului iluminist – „poporul suveran“.
Într-adevăr, Țiganida lui Budai-Deleanu este o aspră satiră la adresa feudalismului și a instituțiilor lui, făcută cu o mână de maestru care a știut să întoarcă evocarea unui episod istoric și de tradiție spre bufoneria eroi-comică. Pentru aceasta a avut și talentul, dar și erudiția necesară.
Este necesar totuși să subliniem faptul, deosebit de important pentru evoluția conceptului de poezie în literatura noastră, că Budai-Deleanu înțelegea opera de artă ca o sinteză armonioasă dintre etic și estetic, poetul fiind adeptul clasicului precept horațian:
Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci. Intenția ludică din opera lui, jucăreaua — cum o numea poetul, cu seriozitate — trebuia să atragă pe cititor, să placă, dar să și folosească.
Discursul dramatic și avântat al lui Romândor, cu care se încheie Țiganiada, conferă, odată cu figura luminoasă a lui Vlad Țepeș, acestei capodopere un patriotism profund, nu îndeajuns de subliniat de toți comentatorii, atrași, cu oarecare justificare, mai mult de latura comică și satirică a scrierii. În fapt, cum rar s-a mai putut întâmpla de la Budai încoace, comicul întâmplărilor țigănești este de natură a potența
patriotismul, a-l întări și autentifica, a-l face firesc și perfect credibil. Hotărât lucru, Țiganiada este o compunere caleidoscopică, operă a unui spirit fin, cultivat multilateral și profund, rămas în același timp pur, la „forma lui cea dintâi“, un adevărat fiu al poporului său.
Schimbând ceea ce este de schimbat, comicul de limbaj la I.Budai-Deleanu se realizează cu un rafinament pe care îl vom întâlni numai la Caragiale. Impresia de țigănie e sugerată de o serie de fonetisme, precum: ha dă pă urmă, hălui (=ăluia), aha clipită, aha putere, ahasta-ți hie, ahele (=acele) etc., ori de fonetisme arhaice și regionale ca: ucig, zisă, găsască, nice, scupi (=scuipi — de la a scuipa), fârșiră, acăța, nește, piică
(chică, păr), dederă, surepe (sirepe), lacreme, să rușină, ha trufă (=acea trufie), ucisă (perf. simplu), crepate, îmflă, cu dâns (=cu dânsul), doao (=două) etc., etc.
Om de o foarte întinsă cultura, cunoscător de limbi clasice și moderne, filolog autorizat și — înainte de toate — mare artist, Budai și-a dat seama — primul între scriitorii români — de caracterul metaforic, pitoresc în genere, al limbii noastre. Astfel, cuvântul a căsca — pentru a da un exemplu — folosit cu sensul de a pofti, a râvni, prilejuiește o savuroasă figură de stil menită a caracteriza pe Tandaler:
Atunci Tandaler, ce la domnie
De mult căsca și de jumătate
O și îmbucasă, strigă cu mânie
Un calambur trădează pe filologul expert și denotă mult spirit și umor, cu care s-ar putea mândri însuși Caragiale:
Tandaler „lui Lăpăduș capul sparsă“, „Apoi lui Măgurel falca dreaptă/ O făcu strâmbă“
Bogăția vocabularului este impresionantă în Țiganiada. Budai Deleanu își culege cuvintele de peste tot, din vorbirea populară în primul rând (mai ales din limba auzită de el la Cigmău, în anii copilăriei), din jargonul țigănesc, din cronici, din limbile străine și antice etc. Uneori inventează însuși cuvinte. S-ar putea zice ca Țiganiada este, indirect, un elogiu dantesc al limbii vulgare pe care umoristul și satiricul o introduce cu dezinvoltură în
epopee. Impresia generală este aceea că poetul, foarte cult, instruit mai ales în filologie clasică, ignorează legile limbii literare în care scrie, pentru că n-a studiat-o niciodată, organizat, în școală, dar pe care o cunoaște perfect în aspectele ei dialectale, așa cum a deprins-o în copilărie, pe cale empirică.
Ca și Caragiale, dar cu trei sferturi de veac înaintea lui, Budai-Deleanu are geniul numelor proprii, potrivite înadins pe caractere. Tandaler viteazul e cam prost și numele lui amintește pe tontul Tândală. Parpangel — cuvânt care pe țigănește înseamnă „tânăr“ — se perpelește de dragoste pentru Romica, nume generic pentru o frumusețe a romilor. Baroreu își trage numele de la cuvântul țigănesc baro, care înseamnă șef, ștab,
conducător autocrat, puternic. Personajul susține o teorie politică în consensul numelui său, așa cum Slobozan este cel care face elogiul libertăților republicane. Janalău e derivat din țigănescul jano, cu sensul de a înțelege, a fi deștept, inteligent, cumpătat etc., fiindcă eroul susține teoria monarhiei luminate și a constituției, numită antibararea. Goleman e derivat din gol, goliciune, goleți, Gogoman2 etc. Celelalte nume sunt generic țigănești, porecle de un mare pitoresc: Corcodel, Purdea, Găvan, Păpuc, Cocoloș, Parnavel, Sfârcul, Zăgan, Titirez, Căcâcea, Gârdea, Ghiolban, Drăghici. Unele sunt articulate arhaic și popular: Bobul-Bobului-Boabe, Dondul-Dondului-Dodii etc. Altele primesc determinantul homeric, după modelul Ahilpeleianul, de unde o altă sursă de comic: Goleman ciurarul, Burda fierarul, Cârlig nepot de frate al lui Drăghici, Cărăbuș zlătariul, Aordel cel de viță veche, Bratul voinic, Pleșea șontorogul, Țântea făcătoriu de inele, Chifor ce știa bine rade, Petcu cel cu barba creață etc
Țiganiada rămâne un fenomen unic în literatura română, fără posteritate în linia creației, fără epigoni, pentru că n-a fost cunoscută decât în foarte mică măsură și sporadic de către clasicii noștri moderni. Construită pe temeiuri populare, epopeea eroi-comică a lui I. Budai-Deleanu este totuși
greu accesibilă maselor mai largi de cititori, ca și Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir sau Pseudokynegeticos de Al. Odobescu. Pentru înțelegerea ei completă, pentru înlăturarea impresiei de greoi și prolixitate, e nevoie de o instruire prealabilă în materie de literatură antică și de Renaștere, și de o pregătire filologică anume.
Ion Budai Deleanu - ȚIGANIADA - Video