Personalitatea marelui voievod al Moldovei trebuie înţeleasă sub două coordonate, iar imaginea lui ca două feţe ale unei singure medalii, reprezentând, pe de o parte, eroul luptând pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru afirmarea conştiinţei naţionale şi, pe de altă parte, sfântul, ca model al lumii feudale, asociat, bineînţeles, sfinţilor militari.
Ştefan, ca prototip al eroului, este Mare în fapte istorice, este acoperit de gloria câştigată prin victoriile asupra duşmanilor ţării, este viteazul, strategul, organizatorul vieţii sociale, constructorul unui sistem eficient de apărare a ţării, alcătuit din cetăţi, mănăstiri cu fortificaţii, ca cele de la Neamţ şi Putna, dar mai ales prin puternice obşti de răzeşi la hotarele ţării.
Cronicarul polon Michowski sintetizează trăsăturile personalităţii domnului Ştefan, numindu-l: „Bărbat glorios şi victorios, care ai biruit pe toţi regii vecini... Om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile. Căci pe când altora le-a dat numai unele însuşiri, şi anume prudenţă împreunată cu şiretenie, altora virtuţi eroice şi spirit de dreptate, altora biruinţă contra duşmanului, numai ţie ţi le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu eşti drept, prevăzător, isteţ, biruitor tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre eroii secolului nostru“.
Aceste cuvinte au acoperire în victoriile de la Doljeşti şi Orbic, când îl alungă din domnie pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său Bogdan, de la Baia, unde distruge armata lui Mateiaş Corvin; de la Lipinţi, unde distruge oastea tătarilor; de la Soci şi Vodnău, unde-l înfrânge pe Radu cel Frumos, aliatul turcilor; de la Vaslui contra turcilor, unde nimiceşte oastea condusă de Soliman Paşa; de la Codrii Cosminului, unde-l învinge pe Ioan Albert, regele Poloniei, care conducea o coaliţie polono-ungaro-prusaco-lituaniană.
Dimensiunea europeană a voievodului moldovean era recunoscută şi de aceea papa îl felicită, iar cronicarul polon Dlugosz va scrie o surprinzătoare laudă: „O bărbat demn de admirat întru nimic inferior ducilor eroici pe care atâta îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile“.
Ca reprezentant al conştiinţei naţionale şi creştine europene, Ştefan cel Mare şi Sfânt a înţeles marea primejdie, pe care o reprezintă joncţiunea dintre cele două forţe asiatice, care invadaseră Europa: turcii, care aveau cea mai bună infanterie (ienicerii), şi tătarii, care aveau o foarte bună cavalerie. De aceea el a fost, timp de o jumătate de secol, scutul Europei, într-o perioadă de mare criză politico-militară, creată de căderea Constantinopolului.
Această intenţionalitate este exprimată de atacul simultan asupra Moldovei la momentul 1476 (lupta de la Războieni), când marea armată turcă, condusă de sultanul Mohamed al II-lea, atacă din sud, iar de la răsărit 98 atacă tătarii, obligând pe Ştefan să-şi divizeze armata şi să îngăduie steagurilor de răzeşi să plece spre Orhei. Deşi câştigă lupta, turcii trebuie să se retragă, dar revin, prin surprindere, în 1484, conduşi de sultanul Baiazid şi sunt sprijiniţi de tătari şi chiar de voievodul muntean Vlad Călugărul. Ei izbutesc să cucerească cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, care erau strategice. Sub pretextul că vin să-i alunge pe turci din aceste cetăţi, polonii, conduşi de Ioan Albert, atacă Moldova, având ca obiectiv „Super extirpatione valachi“, adică distrugerea completă a Moldovei, obiectiv asiatic al hunilor lui Atila şi al slavilor, al turcilor şi tătarilor.
Pierderile turcilor şi tătarilor au fost atât de importante, încât ei n-au mai avut puterea de a continua ofensiva asupra Europei. De aceea Ştefan, alături de Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ioan Corvin, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, Ioan Vodă cel Cumplit are rolul de a măcina forţele asiatice şi a împiedica distrugerea Europei. Rolul lor nu poate fi comparat decât cu Skanderberg şi Ioan Sobieţki, regele Poloniei.
Pierderile Moldovei au fost de asemenea mari, dar modul înţelept, în care a fost condusă ţara, a atenuat aceste efecte ale atacurilor permanente. La aceasta a contribuit şi prada importantă, luată în urma războaielor câştigate.
Epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este a renaşterii. Ea se caracterizează prin înflorirea meşteşugurilor şi a artelor. Se realizează construcţii temeinice. Acum se întăresc şi se zidesc cetăţile Suceava, Neamţ, Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Soroca, Orhei. Se ridică, potrivit tradiţiei, 44 de mănăstiri şi biserici prin grija domnului, ca semn de mulţumire pentru ajutorul dat în războaie de Dumnezeu, de Maica Preacurată, de sfinţi. Dintre acestea, doar 32 au pisanii păstrate în mănăstirile de la Putna, Neamţ, Bistriţa, Voroneţ, Tazlău, Dobrovăţ, Vad pe Someş, sau din bisericile din Suceava, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Piatra, Hârlău, Baia, Borzeşti, Răuseni, Războieni, Râmnicu-Sărat. Acum apare stilul moldovenesc, bine reprezentat de mănăstirile din Bucovina, acum se scriu cronici şi se pun temeliile specificului naţional în cultură.
Ca reprezentant al conştiinţei creştine, Ştefan este Sfânt, fiindcă toată viaţa sa şi-a închinat-o salvării lumii creştine, a luptat cu cei mai mari duşmani ai Domnului Iisus Hristos, cu turcii şi tătarii, dar mai ales, fiindcă a trăit şi a cunoscut taina vieţii creştine. Aceasta constă în faptul că el şi-a închinat toate faptele, cuvintele şi gândurile sale lui Dumnezeu, de aceea toţi paşii vieţii sale i-a făcut cu o permanentă conştiinţă, că stă în faţa lui Dumnezeu, că nici un fir de păr din capul său nu se mişcă fără să se ştie că face voia lui Dumnezeu şi nu voia sa, fiindcă de la Dumnezeu îi vin ideea sfântă, sprijinul şi judecata. Intenţionalitatea dă valoare faptei, iar el s-a 99 considerat doar cel ce duce la împlinire porunca sfântă, fiindcă a trăit în adâncul inimii o comuniune reală cu Dumnezeu.
Duhul Sfânt sălăşluieşte în Biserica Domnului Iisus Hristos şi se descoperă aceluia, care, prin ascultare faţă de credinţă, trăieşte plinătatea conştiinţei creştine, păzind cu sfinţenie talantul de har, care i-a fost încredinţat, ducând o viaţă de cinstire şi iubire a lui Dumnezeu.
Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost nevoit, după uciderea tatălui său Bogdan, de către Petru Aron, să pribegească şi s-a ascuns pentru o anumită perioadă la Muntele Athos, unde s-a împărtăşit de viaţa cea harică. Era momentul când, după căderea Constantinopolului sub turci, soarta lumii creştine depindea de felul în care principii români vor şti să oprească valul satanic păgân turco-tătar. Cercetarea arhivelor şi documentelor de la Muntele Athos ar arăta deplin cauza, pentru care domnul Moldovei a făcut danii atât de importante anumitor mănăstiri de la Muntele Athos, care, se pare, că l-au adăpostit, când era prigonit. Este posibil ca aici să fi primit ascultarea dată printr-un pustnic de a veni în Moldova şi să preia tronul, dar mai ales să fi primit el însuşi în inima sa darurile harice ale Duhului Sfânt şi starea înaltă a comuniunii cu Dumnezeu. De aceea el îşi punea nădejdea în Dumnezeu şi, aşa cum spune Grigore Ureche, aceasta era cauza strălucitoarelor sale victorii, când, potrivit mărturiilor contemporanilor, era ajutat direct de sfinţi. De aceea alăturarea sa la sfinţii oşteni ca Dimitrie, Gheorghe, Mina este firească, fiindcă ei i-au stat alături încă din timpul vieţii pământeşti.
Imaginea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca reprezentant al conştiinţei naţionale, a fost realizată în toată complexitatea ei în literatura română. Contururile esenţiale ale personalităţii sale au fost trasate de Grigore Ureche, Ion Neculce, Vasile Alecsandri, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu şi alţii. Ca exponent al conştiinţei naţionale, ni-l prezintă Barbu Ştefănescu Delavrancea, în drama Apus de soare, când afirmă: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor“, deci, trăind răspunderile istoriei. În romanul Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu, el caută sihaştri la Ceahlău, ca să afle dacă să angajeze Moldova în lupta contra turcilor, fiindcă a pune un principat contra unui imperiu era un act temerar, aproape o sinucidere.
El este diplomatul, care caută să realizeze o coaliţie antiotomană, aşa cum cu mult discernământ ni-l prezenta Barbu Ştefănescu Delavrancea în Apus de soare:
„C-am încercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creştini, şi trimeşii mei au bătut din poartă în poartă rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi să lase războaiele de zavistie şi să se ridice împotriva primejdiei obşteşti a creştinităţii“. „Văzând că rămâi cu făgăduinţele, am căutat să 100 unesc Răsăritul. Ş-am trimis la unguri, la leşi, la litvani, la ruşi, la tătari... Au făcut cărări bătând drumurile pustii oamenii mei şi degeaba“.
În acest context, căsătoria cu Maria de Mangop, descendentă din familia Paleologilor, a împăraţilor Bizanţului, oglindită în romanul Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu, era o recunoaştere a faptului că Ştefan cel Mare era considerat singurul principe european în stare să ducă un război de eliberare a Bizanţului. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt către principii Europei, după bătălia de la Vaslui, precum şi vizita delegaţiilor Veneţiei alcătuiesc momente importante ale istoriei surprinse în roman.
Ca apărător al fiinţei naţionale, el este eroul, aşa cum ni-l prezintă Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei, adică viteaz şi curajos: „unde era nevoie, însuşi se vârâia“, era tenace şi perseverent: „Şi unde-l biruiau alţii nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor“. În drama Apus de soare, Barbu Ştefănescu Delavrancea ni-l înfăţişează ca iscusit în arta războiului, aşa cum reiese din relatarea, făcută de Moghilă, a bătăliei pentru Pocuţia. Vasile Alecsandri, în Dumbrava Roşie, ne dă o imagine a domnului patriot în lupta de la Codrii Cosminului.
Cea mai complexă imagine ne-o transmite Mihail Sadoveanu, în romanul Fraţii Jderi, unde domnul Ştefan, ca strateg, îi atrage pe turci în mlaştini şi câştigă bătălia de la Vaslui, iar pe tătari îi zdrobeşte la Lipinţi între două dealuri, pornind de la cuvintele lui Grigore Ureche: „la lucruri de războaie meşter“. Ca domn ştie să folosească puterea, creează o armată de răzeşi, cu care contracarează puterea boierilor, şi face dreptate ţăranilor în conflictele lor cu boierii. Îl învaţă pe fiul său Alexăndrel că: „puterea lor, fiind de la Dumnezeu, trebuie s-o folosească pentru obşte“.
Ca reprezentant al conştiinţei naţionale, el înţelege că Moldova, rămasă singură în faţa valului otomano-tătar, nu va putea rezista şi că, pentru a supravieţui după moartea sa, trebuie să facă pace cu turcii. Astfel, fiind pe patul de moarte, Grigore Ureche spune: „Chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu arătându-le că nu vor putea ţine ţara cum au ţinut-o el“, de aceea „au datu învăţătură să se închine turcilor“.
Ştefan cel Mare şi Sfânt, „atletul lui Hristos“, cum îl numeşte papa, a fost un reprezentant al conştiinţei creştine şi modul în care această calitate a lui a fost reflectată în creaţiile literare implică, în paralel, şi o discutare a argumentelor canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română.
În primul rând, el opreşte, timp de o jumătate de secol, valul păgânasiatic al tătarilor şi turcilor să lovească decisiv lumea creştină, fărâmiţată de conflicte mărunte, de orgoliile, laşităţile şi lenea principiilor, să cadă în mâna duşmanilor lui Dumnezeu.
Victoriile sale împotriva unor armate de trei-patru ori mai numeroase nu pot fi explicate de cronicari decât prin intervenţia unor factori supranaturali. În acest sens, Grigore Ureche scria: „luând ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Precistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie...“. Nu întâmplător cronicarul precizează că în luptele sale era ajutat în mod vizibil de sfinţi: „zic unii că să fi arătat lui Ştefan Vodă la acest războiu sfântu mucenic Dimitrie călare şi într-armata ca un viteazu, fiindu-i întru ajutoriu şi dând vâlvă oştirii lui, ci iaste dea şi crederea, de vreme ce au zidit biserică“.
Ca anahoreţii de la Athos, dar şi din Carpaţi, aşa cum ni-l prezintă Mihail Sadoveanu pe Chesarion Breb, din Creangă de Aur, Ştefan trăieşte într-o profundă comuniune cu Dumnezeu şi, prin El, cu sfinţii, dar şi cu forţele naturii. Grigore Ureche arată felul cum moartea domnului a însemnat nu numai o rupere a echilibrului social, dar şi a celui natural: „Şi deci preste vară fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de ape s-au făcut“. Mihail Sadoveanu nu putea să ignoreze acest aspect esenţial şi de aceea, în Fraţii Jderi, sugerează această putere spirituală a domnului: „De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri, morile şi pâraiele cântau în văi“. Când, în Apus de soare, domnul ţine în faţa sfatului discursul, el este însoţit de fulgere.
Fiind un domn evlavios şi drept, el a apărat datinile, obiceiurile, familia. A fost un părinte al ţării. De aceea, Grigore Ureche spune că la moartea lui: „Plângeau toţi ca după un părinte al său.’’
Petru Rareş, fiul său, urmează acelaşi drum, fiindcă a fost anahoret la Athos cu numele Pahomie şi ia aceeaşi ascultare venind ca domn.
Icoana lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, păstrată timp de cinci sute de ani în conştiinţa poporului român, a generat legende, cântece populare, creaţii literare, confirmând cuvintele cronicarului: „îi zicu Sveti Ştefan“.
Legendară este şi apărarea Bucovinei, ca să nu fie răpită integral de ucenicii satanei, după cel de al doilea război mondial, când mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de la Putna, a determinat ca jumătate din Bucovina să nu poată fi luată de URSS.
Ștefan cel Mare și Sfânt - Portretul și personalitatea - Video