Sadoveanu, HANU ANCUȚEI – Caracterizarea Ancuței

Personaj principal, static, multidimensional, eponim, personaj-liant.

Modalitati de caracterizare:
— caracterizare directa: portretul facut de narator si de alte personaje; elemente de autocaracterizare;
— caracterizare indirecta: prin propriile simtiri, actiuni si ganduri; prin mediul in care traieste; prin comentariul altor naratori.

Element activ in implinirea destinelor eroilor, Ancuta nu este „subiect" al vreunei „povesti". Implicata in existenta celorlalti, a caror viata trebuie protejata, se pastreaza pe sine in umbra. E o forma a daruirii ei, spiritul catalizator ce-o anima ii exclude existenta ca „subiect" al povestirii. De aici deriva si inconsistenta vaporoasa, diafana chiar, a personajului.

Este personajul principal al acestei scrieri sadoveniene si deschide, dupa cum s-a constatat, seria impresionanta de eroine din anii creatiei de maturitate a autorului: Catrina din Zodia Racului sau Vremea Ducai-Voda, Vitoria Lipan din romanul Baltagul, jupaneasa Ilisafta, Candachia, Marusca din trilogia Fratii Jderi, Maria din Creanga de aur s.a. Personaj complex, imobil, este, impreuna cu comisul Ionita si mos Leunte zodierul, elementul liant si factorul catalizator al existentei de la hanul devenit imago mundi la „vremea petrecerilor si povestilor".

Ancuta face casa buna cu hanul ei, care, dupa cum marturiseste textul, „nu era han - era cetate". Hanul, prin trainicia sa, anuleaza presiunea existentei dinafara: evenimentele narate de participantii la ceremonie sosesc pana aici cu ecourile (si mai ales durerile) estompate, trecute prin pasla rememorarii, transferate/convertite astfel in act purificator. Devin, cele mai multe, marturisire spre curatire si linistire sufleteasca. Evenimentul trece in „poveste".

Daca hanul anuleaza spatiul si presiunea caracteristica evenimentului din „poveste", Ancuta anuleaza timpul. Animata de spiritul ganimedic si de misia de gazda/amfitrioana (spiritul ceremonial fiind mereu prezent in secventele cartii), pe care si le indeplineste exemplar, prin esenta-i ubicua si pendularea permanenta (la nivelul textului) a generatiilor - fiica / mama -, eroina sadoveniana scoate timpul, altfel neiertator, dincolo de portile si de zidurile hanului-cetate si instaureaza o vreme de aur, „vremea petrecerilor si a povestilor".

Negustorului lipscan ii este aproape refuzata de catre convivi relatarea despre masinile ce merg cu foc si despre berea nemteasca, intru slavirea vinului baut din ulcica noua, a mielului, fript talhareste si tavalit in mojdei" si a „puilor in tagla"., Iar Ancuta cea tanara, tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ca un spiridus incolo si incoace, rumana la obraji, cu catrinta-n brau si cu manicile suflecate; impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune".

Hanul, si mai ales Ancuta, creeaza senzatia de universalitate si de prelungire a „varstei de aur". Hanul este concret, masiv, o adevarata cetate. Ancuta este aeriana, aproape impalpabila, abia surprinsa „portretistic" in cateva imagini fugare: este „sprancenata si vicleana" (semantica ultimului epitet se cere reconsiderata, caci ne aflam la „vremea petrecerilor si a povestilor"), logodita - parca - cu astrele („s-o batea soarele de toamna piezis, aurindu-i jumatate de obraz") si provocand natura: „De la Ancuta ne vin toate bunatatile. Si cand rade spre noi ca acuma, arata flori de lacramioare, si-mi aduc aminte de primavara", marturiseste parintele Gherman. Prezenta discreta si atotstiutoare, se confunda/compara mereu cu dublura ei, cu „cealalta Ancuta", provocand obnubilarea timpului: "Boierul s-a intors zambind catra Ancuta cea de demult, care era ca si aceasta de sprancenata si de vicleana", iar capitanul Neculai Isac afirma: „Macar ca nu mai era tanara, era frumoasa femeie, plina si voinica. Imi zambea viclean, clatinand din cap, caci toate le pricepea si toate le vedea. Era ca si Ancuta astalalta, care se uita acuma la mine. Dar asta-i mai tanara si mai frumoasa".

Misia de gazda si functia ganimedica pe care si le asuma ii asigura An-cutei prezenta, ca martor si chiar ca participant, in „povesti". Intamplarea cu Todirita Catana si duduca Varvara ne-o dezvaluie pe hangita, prin inter-mediul naratorului, implicata afectiv. Ancuta cea de atunci „cata la el [la Todirita Catana, n.n.] cu ochii mari si-i luceau in ei doua faclioare mititele". Ienache coropcarul o simte nutrind o admiratie - prea putin ascunsa - pentru faptele de vitejie ale razesului (evadarea spectaculos-romantica a acestuia din turnul Goliei). Planul prin care cei doi indragostiti isi vor gasi fericirea o implica direct si activ: „si mai ales Ancuta mi se parea mie ca graieste cu foc si cu patima" - povesteste coropcarul.

Sta de veghe la implinirea dragostei celor doi: „numai pe Ancuta o vedeam ca asculta cu incordare [ce se petrece pe celalalt mal, n.n.], si-i sticlea luna in ochi". Odata implinit datul iubirii, eroina sadoveniana se distanteaza, aparent, de eveniment: "De la Ancuta am aflat tarziu dupa aceea ca acel misel ar fi scapat cu duduca Varvara in tara ungureasca. S-atunci iar am banuit-o c-ar fi fost cu stiinta ei".