„Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu este prima nuvelă fantastică din literatura romnână, Eminescu iniţiind un fantastic realizat prin imbinarea planului real cu cel fantastic. In această nuvelă se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii.
„Sărmanul Dionis” dezbate soarta tragică a omului superior, a omului de geniu intr-o societate ostilă adevăratelor valori spirituale, societate care incearcă să se detaşeze, refugiindu-se in vis. Titlul nuvelei are o structură subiectivă, punând in lumină pe Dionis, personaj principla eponim, iar epitetul „sărmanul” marchează condiţia umilă a protagonistului, din punct de vedere social, dar şi spiritual fiindcă nu reuşeşte să atingă planul absolutului.
Dan-Dionis este un personaj excepţional care acţionează in situaţii şi imprejurări neobişnuite deoarece se află in conflict cu sine şi cu lumea. El este prototipul omului de geniu, asemeni lui Hyperion din „Luceafărul” care trăieşte in lume, dar, de fapt, in afara ei. Este caracterizat pe principiul antitezei, contradicţia dintre profesie şi preocupări, preocupări şi condiţiile materiale.
Dionis este definit ca personaj tipic romantic prin trăsăturile fizice şi morale: un tânări de aproape 18 ani, visător, neavind „pe nimeni in lume2, „iubitor de singurătate”, născut din dragostea fiicei unui preot bătrin cu un aristocrat sărăcit, care „se rătăcise in clasele poporului de jos”, ca şi condiţiile lui de viaţă, impreună cu profesia sa umilitoare de „copist”, care , in dorinţa lui de a-şi forma o cultură temeinică,manifestă o atracţie deosebită pentru astrologie, pentru secretele metampsihozei, toate fiind de natură romantică. Portretul feremecător al lui Dionis emană o energie misterioasă. Era de o frumuseţe demonică, trăind retras intr-o cameră aflată in ruină: „faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura in umbră, cam trasă fără a fi uscată , şi cohii moi şi srăluciţi, tăiaţi in forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei inotau in orbitelel lor – un zâmbet fin şi cu toate astea atit de inocent trecu peste faţa lui”, cu „o frunte atit de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa intr-adevăr plăcută. Părul numai cam prea lung curgea in viţe pină pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta cu faţa fină, dulce şi copilărească”, „adesea surâdea. Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi şi totuşi de o profundă melancolie”. Toate liniile acestu tablou au o convergenţă lăuntrică. Unite toate impreună, ele refac un caracter şi o pasiune. Detaliile vestimentare se schiţează in prezenţa portretului fizic. Astfel, se instituie tehnica romantică a portretizării pe baza contrastului dintre esenţă şi aparenţă: „cu capul mic intro-o pălărie a căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii cu citate in care ar fi incăput intreg şi intr-un surtuc lung de-i ajungea la călcâi şi care fără indoială nu era al lui”. In acest mod se creează iluzia unui individ banal, insă in esenţă Dionis este o personalitate situată sub semnul superlativulu gnoseologic. Din caracterizarea lui Ruben rezultă că Dionis este de natură orfică, un creator , un daimon superior semenilor săi şi un demon asemena lui Faust, capabil să-şi vândă sufletul pentru a cunoaşte in plan absolut. Caracterizarea făcută de Maria este mult mai restrânsă, ea il vede ca pe un simplu sărman, care locuieşte in casa pustie de peste drum.
Personajul nostru işi doreşte să găsească cauza spaţiului şi a timpului să descopere interzisul, primordialul, magicul, misteriosul in insăşi fiinţa lui. Cadrul in care protagonistul işi petrece o mare parte din timp este propice visării şi lui: se adaugă luna, cartea şi cântecul clavirului. Apelând la cartea misterioasă primită de la bătrinul anticar Riven, Dionis se lanseaă intr-o călătorie spre trecut metamorfozându-se in ipostaza de Dan, tinăr călugăr din timpul lui Alexandru cel Bun, discipol al maestrului Ruben. Dar aceasta este doar o etapă intermediară, pentru ca Dan, care a fost cândva Zorastru şi s-a visat ca fiind Dionis continuă aventura cunoaşterii, fiind capabil „printr-o aventură onirică la scara cosmică să se instaleze in centrul existenţei sale, altfel sups, intr-un absolut al cunoaşterii care echivalează cu creaţia insăşi”.
In altă ipostază naivitatea şi ispitirea cu posesia eternităţii primordiale il aruncă in mâinile vrăjmaşului Ruben, care in aparenţă era cult, enigmatic, posesor al unei biblioteci enorme şi alchimist, insă, in realitate era intruchiparea răului. Acesta era in culmea fericirii că a reuşit să mai nimicească un suflet, invăţindu-l pe Dan să cutreiere timpul cu ajutorul cărţii atrăgându-i atenţia că sufletul trece dintr-o existenţă intr-alta fără a-şi păstra elevaţia.
Plecând de la Ruben, Dan se duce după iubita sa Maria, dar nu inainte de a se despărţi de propri-ai umbră. Astfel, el devine etern, iar umbra sa om. Această desprindere de umbră simbolizează renunţarea la existenţa duală de muritor (materie şi spirit), eroul dobândind in acest mod unicitatea care este o trăsătură specifică universului, infinitului. Transpunerea in ideatic, paradis, evadarea din timpul inflexibil in cel care se dilată se face printr-un sărut in voluptatea unei lungi imbrăţişări.
Cuplul devenit etern asemănător celui adamic trăieşte in paradisul selenar pe care Dan il dublează (2 sori, 3 luni), iar implinirea erotică este completată. Insă Dan comite o mare eroare fiind intrigat de „doma lui Dumnezeu” de enigmatica inscripţie pe care nici ingerii n-o pot descifra, de absenţa divinităţii şi, tinzând mereu spre absolut, produce nesăbuiţa de a crede că poate controla Universul („Oare nu se mişcă lumea cum voi eu? Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu?”) , că ar putea fi Dumnezeu (Oare fără s-o ştiu nu sunt eu insumi Dumne…), Dan se prăbuşeşte fulgerat din cerul său jos şi atingerea absolutului nu se implineşte. Această cădere este pedeapsă pentru indrăzneala de a fi incercat să descopere Marea Enigmă, de a fi pătruns in ael spaţiu al gândirii, al infinitului, nepermis nimănui, cu atât mai puţin muritorilor (mitul luciferic).
Astfel, cele două vise se termină cu leşinul lui Dionois care are o stare de delir şi din nou amestecă planurile in care apare contrastul dintre demon şi inger, iar acesta este contopit prin iubire. Iubirea este pentru dionis un izvor de inţelepciune, iluminare, dar ştiu că aceasta nu este suprema fericire, ci doar o treptă spsre ea deoarece această sete de absolut poate fi satisfăcută doar prin iubire.
Boala din ultima parte a nuvelei, deposedarea de tablou şi carte sunt semnificative ca incercări de a-i exclude eroului orice tentativă de repetare a experienţei trecute, generate de gestul spu luciferic de a depăşi ultima limită a cunoaşterii , de a se substitui creatorului insuşi. Iar finalul este dominat de mitul indian. Autorul sugerează că Dionis nu este decât unul dintre oamenii in care s-a reincarnat acelaşi suflet in perioade succesive: Zoroastru (in mileniul I î.Hr.), Dan (in vremea lui Alexandru cel Bun) şi Dionis (in sec. XIX).
Astfel, după cum spune E. Todoranu „Dionis este prototip, omul veşnic, din care răsare tot şirul de oameni trecători, ispitit prin aceasta să se substituie divinităţii insăşi”.