Geo Bogza - poezii

Opera lui Geo BOGZA sta sub semnul imaginarului fantastic, al aventurilor sufletesti tulburatoare, al patimilor dezlantuite si al solemnitatii mitologice.

Selecție din Poezii de Geo Bogza

Indice ALFABETIC :

Geo Bogza - Acel om ...
Geo Bogza - Ani și vârste
Geo Bogza - Anica nebuna
Geo Bogza - Apostazie
Geo Bogza - As vrea sa fiu cinci minute poet...
Geo Bogza - Coșmarul
Geo Bogza - Cum imi bate ceasul
Geo Bogza - Efebul gherdap provoaca moartea batozei psihopate
Geo Bogza - Eroarea
Geo Bogza - Geneză
Geo Bogza - In Toamna Aceea
Geo Bogza - Ioana Maria
Geo Bogza - Ipoteza
Geo Bogza - La colţ
Geo Bogza - Motto
Geo Bogza - Nu credeam sa -nvat...
Geo Bogza - Orion
Geo Bogza - Poem Petrolifer
Geo Bogza - Poem ultragiant
Geo Bogza - Povestea vorbei
Geo Bogza - Regele animalelor
Geo Bogza - Semne
Geo Bogza - Stampă

Ioana Maria

Ioana Maria, tu esti acum departe, 
tu ai vrut intotdeauna sa fii departe, 
Ioana Maria.

Tu ai iubit marile pe care corabii
plutesc zile si nopti la intamplare, 
si porturile unde se intorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni, 
munti acoperiti de zapezi, insule si orase necunoscute, 
tot ce n-a fost aici si a fost departe, 
tu ai iubit, 
si departarile au cantat in tine asemeni unor harfe, 
toate cantecele pamantului si ale marilor, 
cantece pentru calatoriile fara sfarsit, pentru calatoriile fara urma
pentru toti cei ce se desprind de tarmuri si se duc departe, 
si nici un cantec pentru departarea stelara din privirile mele, 
cand ma uitam la tine si iti spuneam:
Ioana Maria, esti cea mai frumoasa floare din lume.

Nu credeam să-nvăț...

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric, 
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină. 
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul, 
Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă 

Stampă

Alunec cu gândul, cu visul prin munţii Bucovinei 
Încă mai sunt cerb sălbatec, puternic şi nebun 
Pe tine te duc cu mine, mireasma aglicinei 
Când iaraşi sunt cerb sălbatec, puternic şi nebun 
Şi-alunec cu gândul, cu visul prin munţii Bucovinei. 

Pe tine te duc, iubito, în vastele mele spaţii 
În codrii uriaşi de fag şi de gorun 
Sub roua eternă a marilor constelaţii 
Iar numele-ţi de aur în cornul lunii-l sun 
Când lunec ca gândul, ca visul prin munţii Bucovinei.

Acel om ...

Acel om mistuit de-o mare credinţă 
A fost erou, sfânt şi martir.

El n-a vorbit mulţimii despre luptă 
Şi viaţa şi-a dat-o luptând.

El n-a ţinut cuvântări despre patrie 
Şi patria s-a hrănit cu sângele lui.

El n-a visat să aibă statuie
Şi toţi suntem pietre în statuia lui.

Eroarea

Toţi mă vânau.
Făcându-şi pe seama mea tot felul de iluzii, 
mă vânau.

Unii credeau că sunt morun.
Şi se vedeau în faţa castroanelor cu caviar.

Toţi mă vânau.
Convinşi că norocul le-a scos în cale o pradă 
nemaipomenită, mă vânau.

Unii credeau că sunt caşalot, 
Şi le sticleau ochii socotindu-mi tonele de grăsime.

Toţi mă vânau.
Urmărindu-şi cu îndărătnicie lacoma lor fericire, 
mă vânau.

Toţi mă vânau.
Urmărindu-şi cu îndărătnicie lacoma lor fericire, 
mă vânau.

Iar eu nu eram decât bietul catarg 
Al unei corăbii de mult sfărâmate.

Orion

Nici o corabie nu s-a întors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura si eleganta fregata, 
Cum se intoarce toamna Orion.

Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicând
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecând
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapân.

Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu vârfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.

Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion, 
Corabie leganata în eternitate 

Ani și vârste

Cineva din mine, caruia nu i-a ramas straina nici o suferinta 
Are, de când ma stiu, sapte mii de ani.

Cineva din mine, care nu se lasa corupt de glorii desarte 
Are, cu tot mai multa îndaratnicie, saptesprezece ani.

Iar vârstele obisnuite ale vietii omenesti 
Nu îmi ating în nici un fel esenta.

Am avut toata viata sapte mii de ani, 
Dar trecând prin ispitele si ticalosia lumii, 

Iconoclast si tot mai plin de revolta, 
Am sa mor de saptesprezece ani.

Semne

Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi, 
Dorm pruncii în pântecul mumelor, 
Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata în sus, 
Dorm mortii în adâncul pamântului, 
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Motto

Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam zece degete 
în loc de o sută, sau mai bine unul singur, putând 
să se prefacă în fulger, 
că trebuia să calc pe pământ în loc să zbor, sau mai bine
să mă aflu într-o mie de locuri deodată, 

totul mă chinuia atunci, dragostea dintre bărbat şi femeie, 
pe care eu aş fi vrut-o altfel, suprapământească, 
o întâmplare fantastică, la care să ia parte oceanele, şi
nebuloasele, cu toată întinderea şi profunzimea lor, 

deznădăjduit eram şi plin de o cruntă revoltă împotriva
mizerei condiţii umane, 
visând mereu flăcări mari, apocaliptice, care să prefacă
în scrum sărmanele noastre fiinţe nedesăvârşite şi
vulnerabile, 
tânăr neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi de destinul
biologic al lumii.

Apostazie

Se plâng de mine păduchii că nu-i iubesc. 
Recunosc: - Nu-i iubesc.

Se plâng de mine şobolanii că nu-i pup în bot. 

Recunosc: - Nu-i pup în bot.

Se plâng de mine hienele că nu ies cu ele la plimbare.

Recunosc: - Nu ies cu ele la plimbare.

Cu toate aceste spurcăciuni nu vreau să am a face, 
Chiar dacă ar fi să nu întrezăresc măcar, Nirvana.

As vrea sa fiu cinci minute poet...

As vrea sa fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:

Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii ii inaripeaza
Cand vor sa exprime in vesuri o suferinta sau o bucurie
-si-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni, 
iar generatii intregi le stiu pe de rost si de cate ori le aud
sunt cuprinse de aceeasi adanca emotie.

As vrea sa fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat, 
Pentru a tese-, si nimeni sa nu-l gaseasca injosit- vesmantul poeziei
In jurul celei mai banale intamplari cu putinta, 
Intamplare ce pe mine m-a emotionat la culme, 
Si as vrea ca emotia aceasta sa nu se piarda, sa o-ncerce
- o, de s-ar putea !- cat mai multi oameni.

Haideti, degete ale mele, indrazniti, incercati sa teseti
Vesmantul de aur al poeziei
Pe umerii rapanosi ai acelei atat de prozaice intamplari, 

Cand dimineata unei urate zile de toama m-a prins intr-un tren apropae pustiu, 
Si intr-o mica gara de munte, pierduta in ploaie si ceata, 

Un alt calator, un ins cam antipatic, a intrat tocmai in compartimentul meu.

Ma simteam atat de bine singur, in trenul care strabatea negura muntilor, 
Si iata-l acum pe asta morocanos si mirosind a caine ud
Iar pe deasupra- animalul- se si apuca sa manance.

Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcanat, 
Cu ochii bulbucati si umezi de broscoi, 
Cu putin par in crestetul foarte tuguiat
De parca l-ar fi strans prea tare poarta prin care venise in lume.

Am vazut cu sila cum dintr-un petec sois de ziar
Scoate o bucata de peste prajit, o ceapa si un colt de paine, 
Si ca sa nu-l mai am in fata ochilor, m-am intors spre fereastra.
Dar apoi l-am privit iarasi, cel putin ca sa ma infurii de-a binelea.

Ghemuit in coltul lui ca intr-o vizuina, intrusul a inceput sa infulece, 
Miscand capul in sus si in jos, si facand apoi efortul suprem
In urma caruia imbucatura ii aluneca in sfarsit pe beregata
Si iar intindea mana spre hartia slinoasa, 
Fara nici o lumina in priviri, ca si cum ar fi implinit o osanda.

Si deodata mi-am dat seama ca n-avea nimic de baut
Nici apa, nici vin, si ca in lipsa lor, masa era o osanda.

Din acea clipa, miscarea capului sau plina de efort si suferinta, 
mi-a aparut sfasietor de umana.
Atunci am simtit painea si ceapa ca de piatra, zgariindu-mi gatlejul, 
Ca si cum carnea si sangele lui ar fi fost carnea si sangele meu, 
Ca si cum carnea si sangele lui ar fi fost carnea si sangele umanitatii.

Cum curgeau afara paraiele de munte dupa trei zile de ploaie, 
Asa a inceput sa curga prin mine torentialul fluviu al compasiunii.

Palid, sedeam in coltul meu, prada unei puternice emotii.
Atat de fierbinte si necontrolat e valul dragostei de oameni
Care imi ineaca uneori, in cele mai banale imprejurari, 
Inima vesnic nepotolita si flamanda.
Palid sedeam in coltul meu, cuprins de o singura, mistuitoare dorinta, 
Ca, desfacandu-mi arterele, sangele sa mi se prefaca in vin.

O, cum le-as fi desfacut atunci, lasandu-l sa curga, umpland cu el o cana, o carafa, 
Pe care le-as fi intins acestui am atat de antipatic si totusi
Atat de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e intamplarea banala pe care as fi vrut sa o imbrac in vesmantul poeziei, 
Daca as fi putut sa fiu cinci minute, numai cinci minute, un mare poet

Geneză

Pe dealul bătut de soare 
Copilul paşte cireada de bivoli.

Pe dealul bătut de soare
Copilul adoarme şi visează că
Bivolii îl zdrobesc mugind în picioare.

Copilul visează şi ţipă în somn 
Iar bivolii pasc nepăsători 
Şi nimeni nu ştie că acolo se naşte
În spaime cumplite un poet.

Pe dealul bătut de soare 
Bivolii habar n-au de nimic 
Dar tot sunt buni la ceva.

Povestea vorbei

« Să-l legăm », ne gândeam, « să-l legăm ». 
Dar nu ştiu cum se face 
Că n-ajungea frânghia.

« Să-l legăm », ziceam, « să-l legăm ».
Dar am băgat de seamă
Că gardul era putred.

« Să-l legăm » ne-ndemnam, « să-l legăm ». 
Când iată că văzurăm 
Că nu aveam pe cine.

Regele animalelor

De lăudat cu el - ne lăudăm. 
De proclamat rege - îl proclamăm.

Dar îl ţinem după gratii de fier. 
Şi-l hrănim cu cadavre de cai.

Iar el se uită mustător la noi
Visând, melancolic, Sahara.

Poem Petrolifer

Vă voi vorbi despre oamenii petrolului
si despre sufletul lor negru si mai inflamabil decat petrolul.

Va voi vorbi despre mine
fiindca nimeni mai mult decat mine nu poate fi un om al petrolului
si sufletul meu negru si inflamabil
ma face sa va vorbesc voua celorlalti oameni, cu toata brutalitatea.

Asa trebuie vorbit despre petrol: cu brutalitate.

Va voi vorbi despre crimele lui si ale oamenilor lui
va voi vorbi asadar despre crimele mele
si fiti siguri ca nimeni n-ar putea cunoaste mai bine sufletul, petrolul si crimele
si nimeni nu v-ar putea vorbi cu mai multa brutalitate ca mine.

Eu care sunt negru si urat
si care asemeni dealurilor petrolifere
am mocnit intotdeauna ceva groaznic in maruntaiele mele
eu care murdaresc si distrug tot ceea ce ating
si care asemeni petrolului sunt ticalos, patimas si ignorant
si izbucnesc din mine
si nu-mi pasa de prapadul pe care vorbele mele il aduc pe lume.

Eu acesta va voi vorbi despre petrol si crimele lui.
Ascultati:
voi inca nu cunoasteti cat de murdar si negru e petrolul
si cat de murdari si negri sunt oamenii lui.

Ascultati:
voi nu cunoasteti petrolul decat ca esenta pura in eprubete
voi nu cunoasteti ca mine o mie de marsavii si asasinate
cele o mie de femei care au fost ademenite
sa-si vanda ultima bucata de pamant pe o noapte de dragoste
voi nu cunoasteti juramintele false si sufletul sordid al petrolistilor incepatori
voi nu cunoasteti sondorii care au ars de vii in flacari
in marile incendii provocate de insisi stapanii sondelor
pentru a stoarce ultimii bani de la societatile de asigurare;
voi nu cunoasteti toate acestea
si nu cunoasteti nimic din petrol si din crimele lui.

Dar voi nu ma cunoasteti nici pe mine
fiindca tot ce v-am spus pana acum
nu e deloc un tipat de revolta pentru soarta femeilor si a sondorilor inselati
ci un inceput de imn pentru petrol si pentru marsaviile oamenilor lui
un inceput de imn pentru aceia ce sunt capabili sa minta, sa insele si sa fure
un inceput de imn pentru mine si toti fratii mei intru infamie
eu nu iubesc petrolul cand ajunge esenta pura in eprubete
eu il iubesc asa cu iese din pamant, murdar si prin procedee murdare
il iubesc cu furie, cu pasiune
si vreau sa cant rasa mea teribila de oameni ai petrolului.

Era o noapte umeda de toamna
cand mi-a venit in minte ca din pricina marsaviilor de care sunt capabil
sa ma fac om al petrolului.

Asa era: o noapte umeda de toamna
si dumnezeu a vrut ca eu sa devin repede un om al petrolului
si fortele mele sa le intreaca pe ale celor mai ticalosi oameni

Am sa cant mai intai satul in care am trait
si in care mainile si sufletul meu s-au murdarit
atat cat au putut ele sa se murdareasca.

Am sa cant Bustenarii, ingrozitorul si monstruosul sat Bustenari
in care fiecare piatra vorbeste de mine si de crimele mele
in care fiecare femei va poate spune cat sunt de cinic si de mincinos
si am sa cant apoi sondele pe care le-am stors de bani ca pe niste amante batrane.

Dar si atunci cand am sa cant satul si am sa cant sondele, 
am sa ma cant tot pe mine
si daca ar trebui sa cant locuri pe care nu le-am vazut si femei pe care nu le-am iubit
m-as canta tot pe mine
fiindca in mine se zbat locuri pe care nu le-am vazut si femei pe care nu le-am iubit, 
si am putut sa-I zdrobesc si sa-I inlatur din drumul meu fara nici o mila
asa cum spune in biblie ca trebuie sa strivesti capul sarpelui
asa cum am strivit capul omului care avusese incredere in mine, 
imi aduc aminte:
am inchis ochii, am zis doamne si am izbit
si pe urma am ibit de mai multe ori fara sa inchid ochii si fara sa mai zic doamne
si cand am iesit am fost mandru vazand ca inima mea bate regulat.

Asa a fost de fiecare data:
inima mea a batut regulat
si asta m-a facut sa am incredere in mine
si sa fiu sigur ca legile naturii sunt cu mine si ca imi dau dreptate. 

La colţ

Mult am mai fost eu pus la colţ, în genunchi:
« Bogza Gheorghe, de ce nu deschizi gura, de ce taci ?.

Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci ! ». 
E drept, nu prea învăţam la istorie.

Dar şi istoria, mai apoi, cât m-a pus la colţ !

« Geo Bogza, de ce nu închizi gura ? de ce nu taci ?

Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci ! ».

Şi pe cranii de oameni.
Şi chiar pe craniul meu, 
Să învăţ lecţia.
Să învăţ bine lecţia !
Să nu mai urlu când îmi venea să urlu

Coșmarul

Rătăceam parca printr-un oras al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe strada:

Unii intr-o parte, altii în alta.
Toti purtau câte o servieta galbuie
Si treceau, plini de importanta, intr-o parte si alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Si nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Daca din privirile pe care mi le aruncau
N-as fi inteles ca servietele lor erau croite
Din piele de om.

Cum îmi bate ceasul

Daca îl ascult cu urechea dreapta
Ceasul meu bate clipele vietii mele.

Daca îl ascult cu urechea stânga
Ceasul meu bate clipele vietii tale.

Daca îl ascult cu osul fruntii
Ceasul meu masoara durata universului.

Daca îl arunc în apa
Dau înapoi cu un regn si devin copac.

Daca îl arunc în foc
Dau înapoi cu doua regnuri si devin piatra.

Daca îl arunc în neant
Si îl ascult cu memoria mortilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Si devin Cuvânt. 

Ipoteza

S-ar putea ca într-o a saptea dimensiune
Soarele sa fie un chibrit cu care Cine Ste Cine
Îsi va fi aprinzând tigara, 
Si mai mult nu va tine.

Cine o fi?
Si câte tigari va fi fumând pe zi?

In Toamna Aceea

Era toamna
Erau si niste castani
Si o banca.

Eu sedeam
Eram palid si poate frumos
Si ma gandeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era imbracata foarte bine
Era deci o cucoana.

Tramvaiul a plecat
Strada ramasese goala
Atunci femeia s-a aplecat
Si-a ridicat incet rochia
Pana la genunchi
Si pe urma mai sus

Avea niste pulpe rotunde, frumoase
Si ciorapi eleganti de matasa
A stat mult pana si i-a potrivit;

Eu o priveam pierdut de pe banca
Si cineva plangea, agoniza, murea in mine
Incat femeia s-a ridicat
Si m-a vazut.

Era o femeie alba, frumoasa
Dar obrazul i s-a facut deodata rosu
Si eu simteam cum ma inrosesc;
Femeia a plecat repede

Avea o rochie albastra care flutura in urma
Eu am ramas mai departe pe banca, 
Sub castani.

Si a mai venit un tramvai
Din el a coborat alta lume
Femei si fete frumoase.

Si eu sedeam mai departe pe banca
Si ma gandeam
La mine
La sinucidere, 
Era toamna
Si mai erau si niste castani.

Poem ultragiant

Într-una din noptile mele am facut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neasteptare – si aproape fara voia mea.
Era undeva într-un oras murdar de provincie
Si locuiam la prietenul meu din copilarie.

Într-o seara am ratacit singur pe strazi – si când m-am întors
Servitoarea facea patul în camera mea
Era o servitoare tânara si negricioasa
Mi-a spus ca toti ai casei sunt plecati în oras la plimbare
A zâmbit
Si a trecut pe lânga mine de nenumarate ori.

Eram destramat în seara aceea si n-aveam nici o pofta sa fac dragoste
Dar servitoarea era tânara
Nu cred sa fi avut mai mult de saisprezece ani
Si cum se asezase aproape pe pat, parca asteptând
M-am apropiat zâmbind si am întrebat-o cum o cheama.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare ca Maria
I-am spus ca e frumos, ea s-a prefacut ca se rusineaza, 
Cred sa fi fost aproape de miezul noptii
Prin ferestrele deschise razbatea zgomotul confuz al orasului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide si automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurta, bondoaca aproape
Si mirosea foarte rau a sudoare.
O, servitoare cu care am facut dragoste într-un oras murdar de provincie
Pe când eram destramat si stapânii tai lipseau de acasa
Servitoare, pe pulpe cu doua dungi rosii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapa si a patrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de patlagele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face sa turbeze fetele burgheze
Si sa se scandalizeze parintii lor onorabili
Fiindca desi m-am culcat cu ele de nenumarate ori
Nu vreau sa le cânt
Si ma urinez în cutiile lor cu pudra
În lingeria lor
În pianul lor
Si în toate celelalte accesorii care le formeaza frumusetea.

Efebul gherdap provoaca moartea batozei psihopate

O antica batoza
Puternic suferea
De-o stranie psihoza
Si un cuvânt: saltea!

Prin par scazut, canit
Purta cu fals topaz
Un deget smaltuit
Rupt din pudrat obraz.

Rupt din cârpit ciorap
Ban galben încropând
Cu el ademenind
Un crud efeb: gherdap.

Acesta, cam escroc
Nici mort nu se ducea
Cu glas putin baroc
pocnind-o scurt: saltea!

Ce vorba prea ciudata
La simpla-i pomenire
Ea îsi iesea din fire
Mortal surescitata.

Si mare; aceasta doza
Punea o vânataie
În trupu-i de batoza
Si-n ochiul stâng, bataie.

În tidva rea, proiecte
Cu rabufniri tardive
Dorinte maladive:
Si uneltiri infecte

Efeb, frumos pândit
Pe-o strada mai opaca
Violat, silit
Pofta sa-i satisfaca.

Adânc surprins aflase
Efebul, infamia
Drept arma-si anexase
Saltea! apoplexia.

Te-ai ars de acum batoza
Vei suferi mereu
O, biata echimoza
Cuvântul groazni, greu.

Foarte razbunator
El si-l facuse struna
Ea delirând, nebuna
Sopti sfârsita: mor.

Si muri!... acea batoza
Puternic suferind
De-o stranie psihoza
Si de mârsavul jind.

Anica nebuna

Anica lui Petre Strâmbu, femeie frumoasa
Dar vesnic nesatula de cele lumesti
Asteapta sa-i plece barbatul de-acasa
Si iese la poarta sa ademeneasca drumetii;
Acestia, la început, sunt multi si foarte bucurosi
Dar repede îi stoarce de vlaga
Si-si cauta altii, mereu mai flamânda
Si oricât de multi, nu pot sa-i ajunga.

Atunci Anica lui Petre Strâmbu descopera gradina cu castraveti
Îi sapa, îi uda cu apa si-i creste mari
Se plimba seara printre ei cântându-le îndragostita, îi mângâie si îi saruta
Si castravetii cresc mari si puternici cât niste armasari
Anica lui Petre Strâmbu dupa ce face dragoste cu fiecare
Îi sterge frumos si asezându-i pe un servet la poarta
Îi scoate spre o perfida vânzare neputinciosilor drumeti de altadata.

Când s-a aflat
Un sat întreg si-a varsat matele toata noaptea
Si pândind-o, au prins-o a doua zi la spurcata-i îndeletnicire;
Anica lui Petre Strâmbu n-a murit sub ploaia de pietre
Traieste si azi mai departe în comuna Bustenari
E undeva închisa între ziduri reci de piatra
E mare, bea tuica, miroase urât
Si vorbeste numai despre domnul nostru Iisus Hristos.